Acasă Actualitate 70 de ani de la deportările în Bărăgan ale bănățenilor din Timiș...

70 de ani de la deportările în Bărăgan ale bănățenilor din Timiș și Caraș Severin

DISTRIBUIȚI

“La împlinirea a 70 de ani de la tragicul eveniment al deportării în Bărăgan a populației din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, Muzeul Județean de Etnografie și al Regimentului de Graniță, sprijinit de Consiliul Județean Caraș-Severin, în colaborare cu Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, filiala Caraș-Severin și Serviciul Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale, a organizat, vineri 11 iunie, o expoziție foto-documentară, intitulată ,70 de ani de la deportările în Bărăgan”

Aproximativ 13.000 de familii au fost deportate în Câmpia Bărăganului –  după datele precizate de domnul director Ovidiu Roșu.

La manifestare, au participat părintele arhimandrit Casian Rușeț, ca reprezentant al Episcopiei Caransebeșului, domnul Cornel Galescu, ca reprezentant al Consiliului Județean Caraș-Severin, Florin Bogdea, city-managerul municipiului Caransebeș, doamna Cornelia Fetea, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și a Victimelor Dictaturii Comuniste din România, filiala Caraș-Severin, domnul Ovidiu Roșu, director al Serviciului Județean Caraș-Severin al Arhivelor Naționale, dar și alți urmași ai familiilor deportate, istorici, oameni de cultură din municipiul Caransebeș, din județele Caraș-Severin și Timiș, și tineri seminariști de la Seminarul Teologic „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeș.

În deschiderea evenimentului, părintele arhimandrit Casian Rușeț a săvârșit o slujbă de pomenire a celor adormiți în Domnul în timpul deportării din anul 1951, slujbă la care întreg colectivul participant a rezonat cu urmașii familiilor deportate, ale căror lacrimi și rugăciuni ar trebui să rămână veșnic în memoria celor prezenți și în istorie, după cum a afirmat și părintele Casian Rușeț:

„Pentru noi, cei mai tineri, care trăim în această paradigmă europeană, ni se pare aproape firesc să călătorim dintr-o parte în alta și ne-am obișnuit să ne dezrădăcinăm destul de repede. O parte dintre noi suntem tineri și iată că stăm față în față cu destinul părinților noștri, care s-a desfășurat într-o altă conjunctură. S-a vorbit foarte des despre memorie, iar această memorie ar trebui să fie contagioasă, pentru noi, pentru cei care cuvântul «memorie» reprezintă doar un slogan. Pentru cei deportați, cuvântul «memorie» înseamnă foarte multe și se altoiește pe ființa lor…și ar trebui să se altoiască și pe ființa noastră. Dacă noi, astăzi, ne dezrădăcinăm foarte ușor, cei deportați au fost dezrădăcinați forțat și această dezrădăcinare i-a marcat toată viața”.

„Au fost români contra români, căci acesta este adevărul, iar adevărul trebuie rostit așa cum este. Ne-au luat de acasă cu ce am avut pe noi, nici apă nu ne-au dat! a fost de o cruzime fără margini! Am avut ordin ca să părăsim casa în două ore. Din gara Răcășdia am plecat cu trenul morții spre necunoscut, pentru că nu ne-au spus unde ne duc, abia când am ajuns la destinație am aflat. Familia mea la revenire a trăit din mila rudelor, nu am avut nici un petec de pământ, nici un venit”, a precizat doamna Cornelia Fetea, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și a Victimelor Dictaturii Comuniste din România.

Pe fondul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă extrem de sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Populaţia din zona de frontieră, atât prin componenţa etnică cât şi prin cea socială, reprezenta în ochii autorităţilor „un factor ridicat de risc” pentru contaminarea cu „erezia” iugoslavă. Pentru a securiza zona, conducerea de partid a hotărât ca pe o rază de aproximativ 25 de km., începând de la Beba Veche (județul Timiș) și până la Gruia (județul Mehedinți), care includea un număr de 203 localități aparţinând actualelor judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, populaţia să fie „dislocată” în Bărăgan. Prin proporţiile pe care le-a atins şi mijloacele folosite, acţiunea a cunoscut toate datele unui proces de deportare.

În 1956, cei mai mulţi deportaţi se întorceau acasă, cu toate că în cele mai multe cazuri nu au fost repuşi în dreptul de proprietate asupra gospodăriilor de care fuseseră deposedaţi cu 5 ani mai înainte.

În 1956, după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici „recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă“. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate și pământul arat – explică Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

 

 

Comentarii

comentarii