Jandarmii din Timiș se arată încântați și recunoscători pentru mesajul publicat de judecătoarea Adriana Stoicescu, fosta președintă a Tribunalului Timiș, pe pagina sa de facebook, în care îi mulțumește unui jandarm care tocmai s-a pensionat.
Redăm integral mesajul Adrianei Stoicescu:
”DOMNUL GIGI
Nu am ştiut niciodată ce grad are.
Pentru noi, oricum, era Comandantul intergalactic.
Pentru că numai aşa ne puteam explica cum putea fi mereu, peste tot.
Justiţiabil nemulţumit la arhivă? Domnul Gigi rezolvă.
Avocat recalcitrant la registratură? Domnul Gigi negociază şi salvează situaţia.
Domnul Gigi devenise, în timp, o instituţie…
Pentru mine, a fost frate şi prieten. Confident de încredere şi om de bază.
Gardă de corp şi umbra loială şi tăcută.
A fost lângă mine la arestarea de 14 ore, deși putea să plece acasă, că doar i se terminase programul.
A fost acolo când m-am prăbuşit, la propriu, după ce am audiat o femeie ce şi-a ucis pruncul.
A fost prezent când alţii m-au “înjunghiat” şi mi-a scos cuţitul împlântat în spate.
Şi, mai ales, nu m-a lăsat să dezertez.
“Doamnă, dacă dvs. plecaţi acum, noi, ăştia mici, ce facem? De noi ce se alege?”
Şi am rămas…
A fost lângă mine, zi de zi, în aventura numită “preşedinte de tribunal”.
În fiecare zi, când se termina programul, iar liniştea cuprindea încet coridoarele şi sălile, îmi luam cafeaua şi mă aşezam la micuţa lui masa şi făceam bilanţul zilei: incidente, probleme, năzdrăvănii.
Cu adevărat făceam planul ăla de îl semnam la sfârşit de an şi pe care lumea credea că nimeni nu îl citeşte.
Noi îl cream.
Cu noi a început, de fapt, cea mai reală cooperare instituţională între Tribunal şi Jandarmerie.
Apoi, ne puneam “la givan”.
Pentru că Domnul Gigi, bănăţean la a cincea generaţie, se pricepea la cam toate.
“S-o făcut cucuruzul? Prune om avea anul ăsta? Dar căisine? Răchie puţină s-o face, c-o dat îngheţu peste pomi…”
Apoi, treceam la ce am face noi dacă….
Şi uite aşa, se făcea iar ora 15,30 şi trebuia să plecăm acasă, fără să fi rezolvat problemele omenirii sau barem ale Banatului.
Domnul Gigi este, de ieri, pensionar.
Umblu bosumflată pe holuri pentru că ştiu că Dicasterialul nu va mai fi niciodată la fel.
Dar mai ştiu şi că merită un pic de hodină.
Şi mai merită Domnul Gigi mulţumirile mele:
Pentru 10 ani de prietenie şi loialitate.
Pentru 10 ani de înţelepciune şi bun-simţ.
Pentru profesionalism.
Pentru zâmbetul ăla larg ce-i lumina toată faţa când mă saluta, în fiecare dragă dimineaţă, de se auzea până în Unirii, “Să trăiţi, Doamna Preşedintă”.
Un ochi râde, un ochi plânge, dar îi doresc pensie liniştită alături de minunata lui familie, îi doresc să devină bunic tânăr (dar după ce intră “donşoara” la INM) şi, mai ales, să nu mă uite.
Şi, cu mâna la un chipiu imaginar, zâmbind stingher, dar cu ochii împăienjeniţi de lacrimile pe care nu i le-am arătat, strig şi eu acum, din tot sufletul:
Să trăiţi, Domnul Comandant al inimilor!”