Acasă Economic Ar fi dorit Eminescu România în UE?

Ar fi dorit Eminescu România în UE?

DISTRIBUIȚI

Radu GolbanCu impresionantul ei patrimoniu cultural cu tot, Europa traversează o criză economică al cărui sfârșit încă nu se arată. Nici zestrea culturală și istoria popoarelor europene nu rămâne scutită de asprimea crizei și transformă bijuterii ale culturii universale în gaj pentru Fondul Monetar. Am putea așadar chiar să ne considerăm fericiți că din patrimoniul nostru cultural, Eminescu nu este un Acropole clădit din piatră ci din cuvinte și idei, care, după ce a mai trecut și tăvălugul lui Patapievici peste el, ar fi fost girat finanței mondiale.

Expresia tocită de „intrare în Europa” redă un fenomen politic mult mai vechi decât procesul actual de integrare a României în UE. Grație preocupării eminesciene cu modelul și consecințele integrării României în structurile europene ale secolului al XIX-lea, comemorându-i ziua sa de naștere dăm măcar dovadă de maturitate în dezbaterea subiectului „Europa”, chiar dacă suntem codașii actualului clasament de integrare.
Spre deosebire de subiectele universale din poezia sa, gazetarul Eminescu este în privința gândirii economice, arhitectul uitat al unui răspuns românesc în plin asediu economic străin asupra tânărului stat român. Oarecum firesc că frământările sentimentale ale acestui mult prea sensibil suflet al neamului puse în versuri, să fie probleme nerezolvabile ale omenirii, însă de neconceput este ca România să revină astăzi în relație cu Europa, pe cale politică și economică la problemele de fond de acum mai bine de un secol. În opinia lui Eminescu prețul plătit de către tânărul stat pentru suveranitatea dobândită la Conferința de la Berlin în 1878, a însemnat concesii economice păguboase și renunțarea la dreptul național asupra Dunării. Replica lui Eminescu din vârf de condei la asaltul marilor puteri asupra economiei naționale – similar de altfel cu destinul României din zilele noastre – este totodată și o călăuză pentru a înțelege mai bine interesele Europei, dacă nu și o obligație morală de a reformula în memoria sa azi, un răspuns românesc. Născut, între altele, din ambiția lui Bismarck și mutilat pentru cerșit și conceput pentru a servi penetrației industriale austro-ungare și germane, statul național român a rămas cu handicapul subdezvoltării, numit în termeni tehnici „dezvoltare naturală”.
Diferit de alți junimiști Eminescu nu a popularizat cu insistență cultura, filozofia, sau economia germană fără a ține cont și de particularitățile românești în asimilarea unor modele străine de dezvoltare economică. Școala veche germană și întregul curent de idei de formațiune germană se bazează pe principii evoluționiste de dezvoltare organică și respinge orice formulă națională, care ar încălca mersul natural al istoriei prin acte arbitrare, precum revoluții sau intervenții ale statului în economie. Și Eminescu este adeptul acestui model al dezvoltării societății moderne pe cale evolutivă dar nu fără a-i da o conotație românească. Marea popularitate a principalilor autori germani ai vechi școli economice, contemporani ai lui Eminescu, precum Fridrich List, Karl Knies sau Gustav Schmoller și orientarea lor naționalistă îi face să fie printre autorii preferați ai gânditorului român. În rafinarea ideilor lui List, interesul național al românilor a stat desigur pentru Eminescu mai presus decât naționalismul german, trecând cu vederea peste malițiozitatea lui List față de România. Nici că Dunărea ar fi pentru nemți precum Nilul pentru egipteni și nici că spațiul german se întinde de la Helgoland la gurile Dunării nu au dat curs unei polemici din partea lui Eminescu vizând conceptul de imperialism continental german propagat de List. A-l aplica însă pe List, Eminescu recomandă pentru propășirea economiei românești un protecționism economic la scală mai mică, la nivelul României, tocmai pentru a asigura meșteșugului autohton și agriculturii o posibilitate de dezvoltare organică și firească. Europa visată de List este astăzi un mare spațiu economic structurat la nivel intern după principii de liber schimb și diviziune a muncii dar și protecționism față de exterior. Ironia sorții însă este că ceea funcționează pe scală europeană în favoarea Germaniei este identic cu ceea ce nu rezonează pentru România pe aceeași scală. Eminescu nu ar fi agreat nici astăzi integrarea României în UE în maniera unui import brut de principii și „forme fără fond”, ci ar fi sugerat implementarea aceluiași mecanism de piață aplicat cu succes în cadrul Europei, în favoarea centrului și în detrimentul periferiei. De ce nu ar fi valabil, în interiorul frontierelor României, sub protecția unui zid vamal pentru dezvoltarea agriculturii și industriei, ceea ce este valabil pentru List prin definirea teritorială a unui univers european german. Eminescu ne-ar fi avertizat să nu confundăm politica mercantilă a Bruxelles-ului cu liberalismul politic și orientarea culturală a României spre occident.
Ceea ce este și astăzi un pivot al economiei de succes germane în concepte teleogice de subordonare a statului sub principii canonice și propensiuni de universalitate, se prezintă pe aceeași linie de continuitate cu privațiunile austerității. Definirea unor obiective – fie prin pactul fiscal sau alte exigențe ale Europei – duc după dogma Bruxelles-ului, în ultimă instanță, la subdezvoltare.
A înțelege mesajul lui Eminescu înseamnă a ne cunoaște un interes național, articulat după o paradigmă de succes, fiind creatori ai unui drum românesc de propășire în Europa și mai puțin o ingrediență în rețeta altora.

 

Comentarii

comentarii