Am decis să vă împărtăşesc câteva idei pe tema enunţată în titlu, ca biciclist, dar şi ca un om cu o oarecare experienţă în administraţia publică. Indiscutabil, proiectul „Verde pentru biciclete” este unul bun, care face cinste Timişoarei.
Nedorind să debitez platitudini, nu voi insista asupra beneficiilor mersului pe bicicletă. Ele sunt cunoscute şi apreciate de cei care sunt conştienţi de importanţa unei vieţi sănătoase, într-un mediu urban care, din păcate, devine tot mai ostil. Voi insista însă asupra riscurilor ca un proiect generos să eşueze, ca şi multe altele, din cauza superficialităţii cu care este tratat.
Ca să fie clar, „Verde pentru biciclete” nu poate rămâne în stadiul de mişcare duminicală în care entuziaştii mersului pe două roţi să se întâlnească purtând tricouri verde brotăcel şi să pedaleze printre maşini cu speranţa că vor fi băgaţi în seamă. Proiectul trebuie asumat ca unul prioritar pentru Timişoara, aspirantă la titlul de Capitală Europeană a Culturii, şi tratat ca atare. Adică însoţit de o serie de măsuri concrete, cu acoperire financiară, termene şi responasabilităţi.
Care este situaţia la ora actuală? Să incepem cu infrastructura de susţinere. Pistele pentru biciclişti sunt puţine şi nu duc niciunde. Încep undeva şi se sfârşesc, brusc, altundeva. Şi oricum, de cele mai multe ori, pe ele sunt parcate automobilele „bizonilor” din categoria loco-şmecheri. Trecerile de pe pistă pe carosabil şi invers sunt abrupte, provocând de multe ori „opturi” la roţi. Nemaivorbind de disconfortul din anumite zone anatomice. Dacă doreşti să parchezi bicicleta având treabă la o instituţie publică, de cele mai multe ori apelezi la un copac, ţeavă de gaz, burlan etc. Cât despre atitudinea faţă de biciclişti, ce să mai vorbim? Automobiliştii consideră – şi de multe ori pe bună dreptate – că-i încurci în trafic, pietonii sunt deranjaţi de pistele de pe trotuar, bicicliştii se simt discriminaţi… Războiul tuturor contra tuturor!
Ce-i de făcut? În primul rând, cicloturismul urban trebuie cuprins ca un capitol distinct într-o politică publică mai largă, care s-ar putea denumi „Fluidizarea traficului în municipiul Timişoara”. În cadrul acestui proiect trebuiesc definite trasee, spaţii de repliere şi transfer, zone prioritare etc. În ceea ce priveşte trasarea pistelor pentru biciclete, ele trebuie să fie pe trotuare şi nu pe carosabil. Dau un singur exemplu: Suedia. Ţară cu o democraţie consolidată, eminamente socială, şi cu un respect dus la superlativ pentru cetăţean.
Trecerile de pietoni trebuie să fie acompaniate de piste pentru biciclete pe care, ca şi pietonii, bicicliştii au prioritate. Este sarcina parlamentarilor să amendeze codul rutier! Desigur, finalitatea ideală ar fi să poţi parcurge Timişoara necoborând de pe bicicletă. Nu este o utopie, din moment ce în perioada interbelică puteai să faci ocolul Timişoarei mergând din parc în parc. Stă în puterea Consiliului Local să hotărască ca la toate instituţiile publice din municipiu să se asigure rasteluri pentru biciclete.
Cât despre declicul comportamental faţă de biciclişti, va mai curge ceva apă pe Bega până se va înţelege că pedalatul nu este un semn de slăbiciune, nici de sărăcie, ci unul de bărbăţie şi respect faţă de natură.
Am avut ocazia să întâlnesc mai mulţi oameni remarcabili cărora nu le era ruşine să meargă pe bicicletă. Unul dintre ei a fost Johannes Rau, fostul preşedinte al Germaniei, care atunci când era preşedintele landului Renania de Nord-Westfalia, la Dusseldorf, se deplasa la Cancelarie pe o bicicletă vintage. Era convivial şi saluta cunoscuţii de la înălţimea… şeii de bicicletă. Chestie de educaţie.
Prin urmare, dragi timişoreni, haideţi să lăsăm orgoliile la o parte şi să promovăm, cu calm şi metodă, un proiect care ar putea să fie o premieră naţională şi să dea un nou brand Timişoarei.
Să fie într-adevăr „Verde pentru biciclete”!
Viorel COIFAN
