Concertul simfonic de la Filarmonica Banatul Timișoara, din 21 februarie, cuprinde în program Preludiul şi Moartea Isoldei din opera „Tristan şi Isolda”, de Richard Wagner, Wesendonck Lieder, tot de Wagner şi Simfonia nr. 2 în re major, op.73 de Johannes Brahms.
Concert-maestru Mircea Tătaru a explicat în avancronică faptul că interesantă ideea a maestrului Gheorghe Costin, dirijorul concertului, de a pune faţă în faţă, într-o seară muzicală, doi compozitori care au trăit în aceeaşi perioadă şi care s-au situat pe poziţii diametral opuse: Wagner – un revoluţionar care vedea în viitor şi Brahms – care era adeptul spiritului clasic şi care nu a scris nicio lucrare programatică, nicio operă.
Dovadă că au rămas pe picior de egalitate este frecvenţa și interesul cu care creaţiile lor sunt urmărite până azi. Cele două lucrări ale lui Wagner sunt legate între ele de o poveste de dragoste. Otto Wesendonck era un negustor de mătase, dar şi un susţinător al artelor. El era un fel de bancher al lui Wagner, căci îl ajuta cu bani pentru proiectele sale artistice, fără să-i ceară înapoi.
În casa lui Otto a cunoscut-o pe soţia acestuia, Mathilde, între ei născându-se o dragoste intensă. Dacă privim un tablou al vremii se vede că era o femeie deosebit de frumoasă, iar dacă spunem că scria poezii cu mult talent, se poate înţelege ce l-a subjugat pe Wagner.
Posibil ca dragostea lor să fi fost platonică, pentru că descoperirea iubirii lor nu a declanşat un scandal.
Minna Wagner i-a trimis Mathildei o scrisoare plină de reproş, dar pe un ton moderat. Cele două familii au rămas vecini, dar relaţiile s-au răcit.
Wagner a plecat la Venezia unde a compus opera „Tristan şi Isolda”, una dintre cele mai răscolitoare experienţe sentimentale cunoscute. Multe din operele wagneriene includ zone de proveniență autobiografică. În Tristan şi Isolda, raportul Tristan-Regele Marke este acelaşi cu Richard-Otto. Isolda este la fel de tulburătoare şi fascinantă precum Mathilde din inima lui Wagner.
Preludiul şi Moartea Isoldei întruchipează perfect cele spuse mai sus, deoarece sunt începutul şi sfârşitul operei. Finalul vorbeşte despre obstacolele vieţii îndrăgostiţilor, despre faptul că doar în moarte se consumă finalul posibil al iubirii.
Recunoaştem aici influenţa pe care au avut-o ideile lui Schopenhauer.
Foarte rare sunt cazurile în care Wagner a folosit textele altora pentru muzica sa. Una dintre excepţii sunt Liedurile Wesendonck, compuse pe versurile iubitei sale, de o remarcabilă frumuseţe, care vor fi interpretate de mezzosoprana Aura Twarowska în acompaniamentul orchestrei simfonice.
Pastorala lui Johannes Brahms, cum mai este denumită Simfonia a II –a, este o simfonie plină de iubire pentru frumos, natură şi om.
Este o creaţie fără stridenţe, are tonuri catifelate, are lumină şi multă armonie interioară. Poate fi considerată o replică echilibrată şi lucidă la procedeele cromatice şi la impulsivitatea ce caracterizează unele lucrări ale lui Wagner şi Liszt. Doar în subsidiar întâlnim accente eroice sau anumite impulsuri explozive, doar atât cât să ne amintească că suntem într-o perioadă romantică.
Prin prisma sistemului simfonic brahmsian, ca unitate, stil, echilibru şi proiecţia spre exterior a afectivităţii, simfonia este o paradigmă a universului lui Brahms.
Ea a avut la premieră – la Viena, în decembrie 1877 – un succes răsunător. Nu acelaşi efect l-a avut la Leipzig, două săptămâni mai târziu, la 10 ianuarie 1878, când unii critici scriau că aveau mai multe pretenţii de la această a doua simfonie a lui Brahms.
Ei nu vedeau nimic genial în această lucrare, lucru infirmat de compozitorul Paul Dukas, la prima ei audiţie în Franţa, când acesta vorbea despre impresionanta măsură a originalităţii lui Brahms.
Timpul este cel care judecă corect, şi el a dat dreptate lui Dukas. De fapt, la Leipzig, a fost singura dată când simfonia a înregistrat critici, pentru că din februarie 1878, la Amsterdam, Düsseldorf şi apoi în marile oraşe europene, până la cariera ei mondială, execuţia ei pe scenele de concert a fost apreciată ca eveniment muzical de frunte -a conchis Mircea Tătaru.
