Dat fiind că ne aflăm în luna sărbătorilor de iarnă, la concertul de vineri, 8 decembrie, de la ora 19.00, de la Filarmonica Banatul Timișoara, vor fi numai lucrări de mare efect. Prin urmare, melomanii prezenți la eveniment vor putea asculta Simfonia jucăriilor de Joseph Haydn, Simfonia nr.40 în sol minor de Wolfgang Amadeus Mozart şi Simfonia a II-a în re major de Ludwig van Beethoven. Maestrul Radu Popa, dirijorul concertului de vineri, a dorit să ofere şi o lucrare destinată mai mult celor mici, având în vedere că suntem în săptămâna cadourilor lui Moş Nicolae.
Concert-maestru Mircea Tătaru a explicat: Datorită faptului că această simfonie a jucăriilor nu apare deloc în catalogul simfoniilor lui Haydn, s-a presupus că a compus-o altcineva. Putea fi Leopold Mozart, tatăl lui Wolfgang, în casa lui descoperindu-se o partitură, dar care deseori copia manuscrisele altora, sau Michael, fratele lui Joseph Haydn, compozitor şi el şi care, spre informarea timişorenilor, a trăit un timp la Timişoara. Unii cercetători afirmă că lucrarea ar aparţine unui călugăr benedictin Edmund Angerer. Să-i lăsăm pe toţi aceşti muzicologi în întuneric şi să spunem că Isidor Weinberg, în cartea sa „Haydn”, descrie cum a ajuns Joseph Haydn să o compună. Fiindcă iubea mult copiii, aflat într-un târg la vremea sărbătorilor de Crăciun, le-a cumpărat acestora, de la un negustor de mici instrumente muzicale, mai multe jucării şi le-a spus să cânte din ele. Ceata de copii au făcut o hărmălaie teribilă care a alungat ciorile din copaci, dar şi o parte din cumpărătorii din faţa prăvăliilor. Zgomotoasa fanfară i-a arătat şi partea de farmec, dar şi aspectul unor legi fonice deosebite. A cumpărat jucării şi pentru el, şi acasă a studiat cum să asocieze sunetele jucăriilor cu clapele pianului. A doua zi, pe lângă partiturile abia scrise, a împărţit instrumentiştilor uimiţi şi jucăriile cumpărate. Scrie Weinberg —„Simfonia fusese zămislită”. La jucării vor cânta elevi de la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu”.
O altă superbă lucrare îi aparţine lui Mozart. Simfonia pe care o vom asculta în continuarea concertului orchestrei simfonice a filarmonicii, face parte din Marea trilogie finală, ultimele simfonii ale genialului compozitor. Deşi este cea mai populară, nu este şi cea mai veselă, ba este sumbră şi chiar dramatică pe alocuri. Nu putea fi altfel dacă ne gândim că începuse lucrul la ea doar cu opt zile după moartea fetiţei sale. Nu este întâmplător că tonalitatea este minoră şi că trei din cele patru părţi sunt structurate în formă de sonată, o expresie superioară a gândirii muzicale, unde Mozart a putut să dea expresie încordării interioare, zbuciumului şi tensiunii în care trăia. Deasupra acestor trăiri însă se observă cu uşurinţă eleganţa spiritului, stilul său care tinde spre lumină şi prospeţime.
La finalul concertului vom asculta Simfonia a II-a în re major de Ludwig van Beethoven, un exemplu de neconcordanţă între starea psihică în care se găseşte compozitorul şi starea emanată de lucrarea sa. Simfonia este plină de mândrie, de umor, are nobleţe şi chiar un aer de fericire. În timp ce o compunea, Beethoven se destăinuie unui prieten în legătură cu un secret tragic pe care nu-l spusese încă nimănui — începea să surzească şi procesul se pare că era ireversibil. La aproape un an, în timp ce încheia simfonia, scrie o scrisoare, rămasă netrimisă, fraţilor săi în care-şi exprimă disperarea pentru boala sa şi vorbeşte despre gânduri de sinucidere. Este ceea ce a rămas în istorie drept „Heiligenstadt Testament”. Mai apoi tot el scrie „îmi este imposibil să părăsesc această lume înainte de a crea tot ceea ce simt că este în mine”. Avea 31 de ani, a conchis Mircea Tătaru.
