.jpg)
Numărul elevilor din şcolile din Banat este în continuă descreştere. Numai în acest an, la nivelul claselor a VIII-a, deci al celor care termină gimnaziul, vor fi mai 20 de clase în minus. Asta înseamnă că, pe lângă suferinţa venită din reducerea salariilor profesorilor, pe lângă şirul de umilinţe la care este supus întregul sistem de învăţământ, se mai adaugă problema demografică. Aceasta va accentua şi mai mult reducerea claselor, deci a activităţii pedagogice. Inspectoratul Şcolar Timiş a produs deja mai multe nemulţumiri în rândul unor şcoli de elită, cum este Liceul de Informatică „Grigore Moisil” din Timişoara, prin anunţul referitor la reducerea numărului de clase. Într-un alt plan, inspectoratul arată că intenţionează menţinerea liceelor din oraşele mai mici, pentru a ajuta părinţii ai căror copii sunt în situaţia de a face, altfel, cheltuieli mult prea mari pentru a sta în internate, pentru a merge să studieze. Imaginea tristă a unui public foarte tânăr şi fragil deopotrivă, acela al adolescentului nevoit să-şi facă drum în viaţă cu foarte multe frustrări, cu navete obositoare, cu trenuri murdare sau autobuze obosite, pentru a ajunge din satul lor în orăşelul vecin. Cu toate aceste realităţi, există o şansă de a economisi din bugetul familiei, astfel încât copilul să-şi termine studiile. Atunci când îi ascult vorbind despre realitatea tot mai tristă a învăţământului pe cei care ştiu mai bine decât oricine aceste detalii, trăiesc senzaţia lecturării unui roman cu subiect din perioada interbelică din România. Dacă atunci era speranţa, dacă atunci erau modelele intelectualilor de la ţară: dascălul, învăţătorul, doctorul, farmacistul, acum, „modelele” sunt nişte greşeli ale sistemului. Naveta spre şcoala care atrage mai multe critici decât laude, poziţionarea adolescentului într-o masă de nemulţumiri generale, sociale, chipuri tot mai frecvente ale unor profesori doar cu numele, fără talent la munca delicată cu adolescentul, fac din imaginea şcolii româneşti o amărăciune. Cu toate astea, există profesori, învăţători, educatori dedicaţi total profesiei. Ei sunt artiştii care modelează suflete. Pentru ei nu există criză, nici nu se plâng, nici nu… plâng. Strâng din dinţi şi susţin olimpici, premianţi, fac performanţe, aduc valoare societăţii. Pe ei cine ştie să-i asculte?
