Acasă Cultura Bata Marianov – “Un sculptor care vorbeşte”

Bata Marianov – “Un sculptor care vorbeşte”

460
DISTRIBUIȚI

Bata Marianov, originar din Timişoara, actualmente cetăţean german, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi sculptori ai Europei. Artistul, care trăiește mai mult în Germania și în Sudul Franței, se află în prezent la Gărâna, acolo unde cu câțiva ani în urmă a înființat Parcul de Sculptură Monumentală. În ultimii ani, însă, logosul său a capătat valenţe publicistice. Valenţe care consacră fără cale de întoarcere un inedit exponent al spiritului întrupat în cuvânt, al gândului turnat, de data aceasta, nu în lemn şi metal, aşa cum ştiam, ci în matricea inefabilă aparent, dar umitor de puternică a cuvântului. Una dintre ultimele sale cărți – Dialoguri despre înfăptuire şi desfiinţare – Un sculptor care vorbeşte – (apărută sub auspiciile Fundaţiei Culturale Arca, în care intră în dialog cu omul de televiziune Mihalea Cristea, lansată și la Timişoara – n.n.), are un loc cu totul special, scrie criticul Pavel Şuşară. Un loc în care excesul de vitalitate şi irepresibila nevoie de justiţie se revarsă aluvionar, didactic, ocrotitor şi punitiv, aşa cum stau ele bine în complexul de manifestări ale unui tip cu personalitate, care a devenit artistică doar pentru că a ratat momentul în care putea fonda o religie sau iniţia o revoluţie planetară. ”Bata Marianov nu e la prima “ispravă” literară. El a mai scris “Trecerea nimicului prin ceva”, “Pe drumul spre La Mancha – tratat de disidenţă universală” ,“Laurii de plastic” și altele. ”Cred în sincretismul artelor, ne-a declarat Bata Mariaonv, nu pentru că el ar fi automat, nu că s-ar putea face automat o translaţie, pentru că sunt două lumi diferite: lumea formelor şi lumea logosului. Dar şi alţi artişti plastici au scris. Sigur, nu vreau să dau nume acum foarte, foarte mari, ca să nu se creadă că le caut alăturarea, dar Michelangelo a fost un extraordinar de mare poet. Sonetele sale le consider eu, care vorbesc fluent limba italiană, dialectul toscan în care a scris Michelangelo şi care a devenit ulterior limba italiană literară, că sunt aproape la fel de mari ca ale lui Dante. Apoi, Petrarca. Nu vreau nici un fel de asemănare, repet, dar doresc astfel să legitimez vorbele pe care le-am spus. Este posibilă o joncţionare între cuvânt şi formă. Eu întotdeauna am simţit nevoia de a opera în ambele, pentru că mi se părea că întotdeauna când ajungeam la o esenţialitate a formei, ceva îmi scăpa, parcă ceva se lăsa mai bine explicat prin logos şi invers, desigur. Pentru mine, scrisul a fost mai mult decât o nevoie, pentru că am ajuns în spaţiul cultural germanic, unde se întâmplă un fenomen care caracterizează arta contemporană, mai mult sau mai puţin. Un fel de radicalizare, o întoarcere a spatelui către artele frumoase. O teamă de-a nu cădea în noi ideologizări. Vizavi de formă, ei au o atitudine mai mult decât critică. Arta plastică în Germania este o veşnică negare a ceva. Şi atunci, trebuind să coabitez în acest spaţiu, a fost nevoie să mă dedublez într-o postură quasischizofrenă, ca să nu las negaţia să pătrundă în contextual operei mele plastice, am început să scriu, pentru a da replică la forma conceptualizantă de a face plastică. În scris pot fi foarte critic, foarte dur, dar nu voi lăsa să pătrundă negaţia în plastica mea. Scriu, critic, înjur, spun tot ce vreau să spun, dar atunci când fac plastică, mă inchid şi mă abandonez în bucuriile mele artistice.”  Un status-quo de excepţie, aşadar, la Bata Marianov, despre care Măsura a scris nu cu multă vreme în urmă. Un destin artistic amplu, asumat cu forţa eternei opoziţii, nu sterile, ci profund creatoare.
 

Comentarii

comentarii