Una din bunătățile pe care le pun românii pe masă în perioada sărbătorilor de Paști este și Bejgliul cu mac. I se mai spune și cozonacul unguresc.
Bejgli (beigli sau baigli, la noi) este, probabil, cel mai popular desert al maghiarilor în perioada sărbătorilor. Practic este o ruladă din aluat destul de apropiat cozonacului, umplută la origine cu nucă sau mac, dar acum există mult mai multe variante.
Nu este o întâmplare că nuca și macul sunt umpluturile tradiționale pentru multe produse de patiserie, pentru că acestea vin cu o simbolistică. Se crede că nuca asigura protecție împotriva farmecelor sau blestemelor, în timp ce semințele de mac însemnau prosperitate și fertilitate.
În ce privește originea, în mod curent se consideră că bejgli are la bază un tip de prăjitură din Silezia (regiunea poloneză care a făcut parte și din Imperiul Austro-Ungar), dar sunt și surse care susțin că este originar din Armenia.
“Predecesorul bejgli-ului a fost probabil challach-ul umplut din Silezia, care era deja cunoscut în secolul al XVI-lea. Deși este posibil să fie cel puțin văr, dacă nu mai apropiat de atât cu așa-numita <potcoavă de Bratislava>, un croissant (corn) din aluat dospit, în formă de potcoavă, umplut cu nucă ori mac. Primele astfel de produse reținute de istorie datează din 1559 și au devenit foarte populare și în străinătate. Acum, cornurile de Bratislava sunt înregistrate ca produse tradiționale protejate conform reglementărilor Uniunii Europene, dar pentru că datează din perioada monarhiei habsburgice, povestea a creat controverse, atrăgând critici atât din partea Austriei, cât și a Ungariei și chiar a Germaniei”, scrie siteul Cumvaplace.ro.
În Ungaria, bejgli a devenit popular în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, inițial fiind pregătit în familii, pentru sărbători.
Numele “bejgli” este derivat din cuvântul idiș „Beigl” și din expresia germană pentru „îndoire”, probabil datorită influenței germane din timpul Imperiului Austro-Ungar.
Versiuni de bejgli cu nume diferite pot fi găsite astăzi în toată Europa Centrală și de Est.
Chiar dacă nu este dintre cele mai complicate rețete, nu am putea spune nici că este la îndemâna oricui, mai ales pentru că vorbim despre un aluat dospit, frământat, și nu mulți se încumetă în această direcție.
“Aluatul se începe de la amestecul de drojdie cu puțină făină și lapte, care se lasă la crescut. Pentru că vorbim despre o rețetă tradițională maghiară, unde carnea de porc este probabil în continuare principala proteină, bejgli nu se făcea cu unt, ci cu untură. Se folosea făină pentru prăjituri, adică din cea mai fină, iar umplutura din nucă sau mac era fiartă în lapte îndulcit și cu miere. Aluatul dospit era ulterior porționat (rețeta noastră este pentru 4) și întins în formă de dreptunghi, cu o grosime de jumătate de centimetru, pentru că mai crește chiar și până ajunge la cuptor. Nuca sau macul se întind uniform fără să atingă ultima lățime din dreptunghi, dar aproape până la capăt. Se începe rularea dinspre partea plină spre capătul lăsat mai gol, aceasta din urmă fiind partea superioară, care dacă este prea încărcat, riscă să se dezlipească. Oricum, pentru cei care iubesc perfecțiunea, este momentul să spunem că majoritatea rulourilor vor fi ușor crăpate după copt, pentru că așa se comportă aluatul, nu pentru că ați făcut ceva greșit. Fiecare bejgli se unge cu gălbenuș și se așază în tavă unul lângă altul, pe foaie de copt”, aflăm de pe Cumvaplace.ro.
