Traian Orban, una dintre cele mai lucide și luminoase figuri ale Revoluție (reale) de la Timișoara, rănit în 17 decembrie 1989, întemeietorul Memorialului Revoluției, este consternat. Pe bună dreptate. El spune: ”Citiți ordonanța de înființare a Muzeului Revoluției și o să înțelegeți. Noi nu existăm, noi, participanții activi, noi, Memorialul Revoluției, primul MUZEU autentic despre revoluție, nu, noi nu existăm!”
Despre ce este vorba? Despre aceleași, mereu aceleași mârșăvii politice, aceleași interese de imagine, cine face mai repede, cine culege gloria trecătoare, cine se afișează pe ecranele televiziunilor, cine apare ca ”Făt Frumos” (dar prost, nu mai contează!) – salvatorul Timișoarei? Cine? O grămadă de inculți, de necunoscători ai istoriei autentice, de ciudați îngrămădiți la ore de maximă audiență pentru a fura voturile naivilor! Să fim pierduți, oare?
Nu! Timișoara ARE DEJA un MUZEU autentic al Revoluției, înființat în cadrul Memorialului Revoluției de către Traian Orban și alți revoluționari. O imensă arhivă de mărturii, poze, filme, articole ale vremii, declarații, de o valoare incomensurabilă! Ce nu are cu adevărat? Un spațiu adecvat. Acesta era necesar, obligatoriu! Așadar, la ce bun o nouă clădire dacă ea nu conține elementele de valoare, valorile implicării umane? La ce bun zidurile, dacă ele nu au suflet? La ce bun gloria seacă? La ce bun lauda prostească, dacă piesele diamantifere ale istoriei Timișoarei se vor uita?
Blasfemie! Așa o numesc. Și nu mă tem! Rușine politicienilor români, care fără revoluționarii Timișoarei, fără noi, timișoreni din stradă, de atunci, fără spiritul unora ca Traian Orban, care și-au riscat viața, ar fi și acum pantofarii, dulgherii, electricienii și șoferii care ne conduc!
