Un bătrân trecut destul de bine de 80 de ani, a îndrăznit să iasă singur să-şi cumpere pâine şi lapte, nişte cartofi, ca orice pensionar ne-nesimţit, care abia îşi duce zilele de azi pe mâine, printre nevoi şi suferinţe.
La traversarea unei străzi (Labirint) l-am văzut că se prăbuşeşte. O femeie din apropiere l-a ajutat să se ridice. Am coborât din maşină, l-am întrebat dacă i s-a făcut rău, dacă are nevoie de medic sau să-l ajut să-l duc cu maşina acasă. Cu voce abia şoptită, înghiţind cu demnitate lacrimile de durere, a refuzat cu mult bun simţ: “Am vrut să urc de pe şosea pe trotuar, dar am alunecat pe frunzele astea şi m-am împiedicat în bordură. Mulţumesc, pot să merg. Mă doare doar locul de la piciorul pe care am căzut”, a spus bătrânul. Cu multă voinţă şi-a adunat puterile şi a continuat drumul spre casă, trăgând după el căruciorul cu cumpărături, dar care era mai mult gol. Nu a vrut niciun fel de ajutor.
Bătrânul avea deja probleme cu articulaţiile de la o coxartroză, cu ceva operaţii, abia se trăgea. Doar căzătura asta i-a ai lipsit.
M-am uitat pe ce a alunecat: pe un pat de frunze adunate pe lângă trotuare de noii măturători şi neridicate, dar care-şi găsiseră cuibul într-o groapă (denivelare de vreo 10 cm) de pe şoseaua “asfaltată” nu demult de primărie.
Bătrânul a plecat, frunzele au rămas, capcane pentru alţi timişoreni care nu au nicio vină nici pentru calitatea (de)serviciului de (in)salubrizare din oraş, nici pentru gropile care apar destul de rapid în urma unor lucrări decontate de noi toţi.
