Acasă Actualitate ”Caricatura de Presă în Balcani”, la Muzeul POPA’S din Timişoara: Invitaţie la...

”Caricatura de Presă în Balcani”, la Muzeul POPA’S din Timişoara: Invitaţie la un veritabil dialog al înţelepţilor cu lumea

DISTRIBUIȚI

Într-o atmosferă mistuitor-întregitoare, un public avizat, cunoscător al operei celui care a revoluţionat arta caricaturală şi portretistică, devansând concepte şi paternalităţi ce păreau să se fi statornicit, de decenii, prin maniera de lucru şi spiritul „cuminte” al exprimării, şi-a împlinit nevoia de echilibru prin simţ artistic.

Scriu  aici, desigur, despre Ştefan Popa POPA’S, patronul spiritual al muzeului ce poartă numele acestui aed al liricii imagistice. El creează poeme imaginând destrămarea unei lumi înveninate cu otrava distanţării de normalitate, punând sub lupă multiple „zorzoane” ce tind să sufoce spiritul de dreptate şi adevăr. Prin felul său cutezător, ca un spadasin veritabil, ne îndeamnă să cutezăm a destructura osatura purtând pecetea găunoşeniei umane, dispreţuind nimbul iisusiac şi temeritatea învăţăturilor Sale, menite să aducă pace şi bună-purtare în lume.

Ne acoperă cu o privire de om aşezat în albia normalităţii prin cuviincioşia creatorului de geniu sfidând puterea celui rău, croindu-şi, în cele cinci decenii de activitate, destin de învingător al balaurului, ţintind inima răutăţii din oameni. Ne îndeamnă să luăm crucea şi să-L urmăm, fără a ne teme, pe Cel Care a salvat lumea de la pulverizare prin căderea în păcat. Ne prezintă, în linii mari, strădania de a aduna aici, în acest lăcas al artei autentice – Muzeul POPA’S -, situat în chiar inima urbei timişorene, la Bastionul Theresianum, creaţii ale unora dintre cei mai reprezentativi şi mai dinamici artişti din sfera balcanică.

Sunt, cu toţii, stăruitori în a face lumină prin desişul de prefăcătorii şi iluzii ticăloase, astfel încât să ne putem salva din captivitatea mascată cu intenţii poleite şi vorbe mieroase, „ce din coadă dau să sune”, aşa după cum îi punea la zidul infamiei Poetul Naţional, Mihai Eminescu, pe aceşti vrednici de dispreţ demoni cu chip de înger. Pare că e greu, aproape imposibil, să ne ascuţim simţurile într-atât încât să percepem zornăiala arginţilor trădării. Doar pare!

El însuşi a cunoscut, de-a lungul vremii, preţul vânzării aproapelui. Cu accente de sisif a urcat, apoi, golgota unui destin artistic pe care puţini l-au parcurs, fie şi spre a-şi întregi palmaresul de lucrări adăstând decriptarea sensurilor adânc împietrite în spusele iniţiaţilor, lăsând să cadă vălul ce mistuie setea de cunoaştere. Este ca şi cum ai face parte din stirpea celor ce-şi rostuiesc existenţa devorând orice tensiune răzleaţă, concentrându-se ori lăsându-şi zborul ideii ţâşnind spre înalt, să ţese pânza suferinţei în căutarea pietrei filosofale, în acord cu suferinţa interioară şi cu lupta sinelui spre a-şi aduce fiinţa, după cum ne îndeamnă a înţelege Kierkagaard, la nivel de ideal desprins din înţelegerea lăuntrică a firii.

Îşi duce la împlinire un vis ţâşnit din sine la vârsta când alţii nu ştiau bine a rosti cuvinte decât să inducă celor din jur că ar avea anume nevoi organice, nicidecum să aleagă o cale, aşa cum se deşira în mintea interioară a copilului ce-şi desena idei venite de nicăieri, lăsând urme adânci în devenirea lui de mai târziu. Şi ceea ce avea să-l definească – peremptoriu şi vădit direcţionat spre artă – ca un răzbătător prin vremuri amare, oh, Doamne!, de sânge, a căror amintire nu poate să piară, răzbind în sine flăcări aprinse de îndată ce a început să înţeleagă vitregia sorţii, ca un cântec de lebădă sură, contrapunând iubirea ce îşi răspândea aroma începuturilor artistice.

S-a desfăşurat pe spaţii largi dintru început, chiar atrăgător de frumos, după opinia unora, promiţând verva creativă a artistului de mai târziu. Aşa să fie?, se întrebau unii-alţii, neîncrezători, ori de-a dreptul mizantropi.

Taina izvorând din plămada celui ce avea să uimească o lume cât pământul de întinsă a rămas neînţeleasă până azi conaţionalilor săi, din neputinţă ori rău-croită expresie a unei răutăţi bolnave. Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce amărăciuni le spurcă gura! De parcă le-ar cere ceva cu împrumut, deşi toată viaţa s-a dăruit pe sine comunităţii.

Spaţiul său de mişcare a depăşit, devreme, graniţele româneşti, dăruind sufletelor iubitoare de frumos lucrul mâinilor şi al sufletului său, îmbunându-i pe cei răi cu aplecarea spre a le aduce alinare celor suferinzi. Celor ce îşi doreau să se înalţe, dar, din varii pricini care nu ţineau de ei, duceau o existenţă telurică, îi îndemna să ţintească înălţimi vecine cu veşnicia. I-a luat pe lângă el, le-a oferit o sinecură, le-a dăruit învăţătură, i-a susţinut să-şi deschidă larg aripile şi să zboare.

Pe cei mai talentaţi i-a ţinut pe lângă el, ucenicind şi învăţând, nevoindu-se în a-şi depăşi condiţia nevolniciei prin a-şi valorifica talentul abia zărit, aidoma unui mărgăritar izvorât din genuni. Atelierul lui era o preparandie ce devenea, apoi, ca o speranţă ce îşi ţesea fire nevăzute pe care să urce, o academie a speranţelor împlinite. Toată viaţa lui a cunoscut şi a înnobilat sensul iubirii cu fapte prin care tineri talentaţi şi-au împlinit aşteptările, au învăţat să-şi folosească aripile şi să zboare.

 Descopăr la el o taină mistică de a iubi viaţa, omul, animalele, pomii şi florile, dar mai ales pe Dumnezeu. Nimic nu seamănă cu ceea ce vedem la oameni, dar el se dăruieşte celui ce are un sâmbure de adevăr şi de lumină în fiinţa-i, adăstând prielnicia zborului. Alegea cu subtilitate, din prea plin de inimă caldă şi bună, să dăruiască tot ceea ce s-a aşezat de la naştere în foru-i lăuntric, tratându-l pe fiecare cu respect şi luare aminte.

Ştefan Popa POPA’S  pare că închide totul între copertele atâtor albume la care lucrează cu osârdie, de când se ştie: viaţa, iubirea, geniul de a fi, extazul, fericirea, căderea, fiinţa, speranţa, rătăcirea, credinţa, dreptatea, omenia, buna-cuviinţă, democraţia. Efortul de a fi la nivelul artistului stăpân peste zare, capabil să‑i descrie vârfurile, angoasele ori disperările, ades jubilatorii, e descris cu precizia celui atent la orice mişcare iscată în străfundurile duhului, pierdut şi regăsit cu încrederea şi speranţa că oricât de târziu – mai exact, când târziul îşi consumă speranţele şi căderile, ezitările şi sincopele, iubirile şi deznădejdile – lumea se va repune pe făgaşul visat. Pentru POPA’S, detaşarea – mai precis distanţa dintre ceea ce este el însuşi şi inteligenţa emoţională – ţine de legile firii.

În pofida acestei realităţi – fără dubii, superioare –, lucrările sale nu suferă, nici pe departe, de rigoare măiestrită cu răceala şi luciditatea unui mare artist; dimpotrivă, are o anume căldură ce se revarsă cu generozitate în dorinţa de a zugrăvi o lume nouă, ale cărei semne se citesc pretutindeni prin ochii inimii.

Probabil, simţind acea căldură devenită pentru mine proverbială, Ştefan Popa POPA’S evocă în plan artistic o „umanitate cu sens de lume împlinitoare a unor idealuri de dincolo de noi” şi găseşte în ceea ce numim democraţie sensul a ceea ce numim umanitate, în genere. E un adevăr desprins atât din cartea vieţii, cât şi din privirile pătrunzătoare, topite pe pânză sub marca proprie-i genialităţi.

El este neîncadrabil în curente sau mode artistice, înfăţişându-se ca om al gândului bun, strivit uneori de dorinţa de a-şi ajuta semenii, comunitatea, ţara, lumea să depăşească bariere ce strivesc năzuinţe, aspiraţii, recuperarea celor cuprinşi de teama neputinţei prin a-i scoate din poticneală, făcându-i să îşi cunoască potenţialul şi să îi dea valoare cu toată plinătatea pe care ţi-o dă forţa de lucru, susţinută de zvâcnetul interior, nu îndeajuns valorificat al talentului, fie el şi în stadiu incipient.

– Am avut expoziţii împlinitoare ale unor idealuri de înălţimrea cerului şi un succes pe care Dumnezeu Însuşi mi l-a dăruit, ca răsplată şi îndemn întru continuitate. Aşadar, nu este doar al meu, dar, prin mine, Creatorul îl dăruieşte lumii.

Devenit neînduplecat în faţa oricărui compromis, când vine vorba despre dreptul omului de a trăi liber şi stăpân pe ceea ce ştie să facă mai bine, se dezlănţuie ca un uragan împotriva oricăror forme de îngrădire a libertăţii de expresie. Îşi ridică vocea împotriva guvernanţilor care îşi fac un fel de a fi neîngăduit de obscur din a conduce ţara în mod discreţionar, de-a dreptul hoţesc, cu o incompetenţă crasă în a dirigui destinele unui popor prea răbdător în a-şi accepta condiţia umilinţei. Acest artist cioplit din stânca de marmură din care sunt făcuţi oamenii rari îşi păstrează intacte demnitatea şi onoarea.

Desigur, vei reveni şi vei vedea cu alţi ochi, vei înţelege un pic mai mult din ceea ce, subliminal, ţi s-a arătat în semn de bună rânduială într-ale firii, dragă cititorule. Aşadar, vino aici ori de câte ori simţi nevoia să accezi la profunzimi de spirit, ca o năzuinţă arzândă spre a deveni mai bun, mai culegător de esenţe pure, curăţitoare şi aromitoare, deopotrivă.

Realităţi dureroase sub lupa unor artişti din Balcani

Iată ce puteţi vedea pe simeze: l Racheta ucigaşă confiscă până şi cumintele zmeu al copiilor. l O dronă poartă spre zări întunecate pasărea închisă în colivie. l Limba, aidoma unui ferăstrău, retează capul celui care îi iese, în mod fatidic, în cale. l Refugiat pe o insulă, în larg, un ins cere ajutor, însă nava ce se apropie îl torpilează, lăsându-i corpul strivit pradă descompunerii. l Apărătorii unei cetăţi prăvălesc asupra agresorilor arme pe care – logic, am spune – s-ar cuveni să le folosească spre a semăna moarte. l Într-o lume albită artificial, un porumbel negru aduce în cioc ramura de măslin, simbolizând pacea. l Arta frânge microfoanele celor care vor să transmită zornăit de arme. l Cineva îşi salvează de la înec aproapele, uimit el însuşi de o atari izbândă. l Cel însemnat a fi înger îl ferecă în lanţuri pe cel de pe piedestal, luând cu el cheia lacătului, probabil pentru totdeauna. l El şi ea pe o bancă, în parc. El îi declară iubire, însă „trezirea” din visare vine „după” (…) l Femeia, carte deschisă, nu şi înţeleasă. l Idealul de viaţă ce se scurge din jumătatea de sus a clepsidrei se metamorfozează în submarin, servind (auto)distrugerii. l Magicianul scoate, „ca prin minune”, un tort pe masă; dedesubt e bucătarul ce-i „alimentează” scamatoria. l Trei ciocane ale justiţiei simbolizează sentinţe diferite ale instanţelor de judecată. Cât de interpretabile sunt legile oamenilor! l În închisoare, deţinuţii primesc arme, apoi sunt trimişi pe front; carne de tun, cum ar veni (…) l Consternare generală în faţa băncii. Motanul încălţat pare a înţelege cel mai bine ce se întâmplă înăuntru. l Virusul ucigaş reuşeşte să frângă vârful condeiului. Hmmm! l În capul celui ce capătă contur de virus se toarnă informaţii „credibile” despre… ce va să vie. l Peştii mărilor încep a prinde contur de… submarin. l Copilul contemplă uniforma celui venit să-l salveze de virus. „Ceva nu-i în regulă!”, pare a-i spune „salvatorului”. Chiar nu e! l Lucrătorul îşi întrerupe activitatea, atras de chipul serafic al femeii-zână. l Pe plajă, soţul îşi părăseşte consoarta, căzând în mrejele unei prea-frumoase sirene. l Ologul doreşte un cal cu aripi, aidoma lui Pegasus. l Fiolele de vaccin – faţă în faţă cu virusurile corona pe tabla de şah. l Mulţime de oameni cu masca pe faţă observă că, din pom, şarpele coboară cu virusul în gură. l Vaporul se scufundă în marea plină de rechini; oamenii încearcă să se salveze, dar, apropiindu-se de mal, văd o pancartă pe care scrie: „Staţi acasă!”. l Talerul balanţei pe care este armament rupe echilibrul, sfidând porumbelul păcii. l Oameni ce se înşiruie pe un drum spre nicăieri duc cu ei, fiecare, câte un obiect, iar în urma lor flutură drapelul roşu. l Pe mâinile ce se apropie (lucrare celebră a lui Michelangelo, aflată în Capela Sixtină de la Vatican), se întâlnesc oameni care se cunosc, se plac şi rămân împreună.

Comentarii

comentarii