Statutul de muritor de rând îmi dă ocazia, zi de zi, să văd Timişoara şi altfel decât prin geamul unei maşini. Nu că asta ar fi, de la o vreme, o bucurie prea mare, dar mă consolez cu gândul că, în meseria asta, metoda empirică a fost, este şi va rămâne indispensabilă pentru perceperea corectă a realităţii. Partea proastă e că tot empirismul meu mă duce la o singură concluzie: trăim vremuri din ce în ce tot mai triste.
Invariabil, când vine vorba despre concitadinii mei şi nivelul lor de civilizaţie, devin sceptic şi pesimist. Să-mi fie cu iertare, dar până şi Biblia spune: „Blestemat să fie omul care se încrede în om!” Şi cum ar putea cineva să se încreadă foarte mult în omenire, când bunul simţ pare a se fi demodat, iar decenţa a fost scoasă din uz? Până la urmă, mă consolez cu vorba unui amic: „Dacă tot nu putem să le facem nimic, măcar să «ne râdem» de ei.”
Pe sfârşitul verii, mai în glumă, mai în serios, am început să fac o listă cu speciile care strică fauna cuvântătoare a Timişoarei. Bipezi ca noi, oameni cu potenţial de mai bine, dar care, cel puţin momentan, fac din cale afară de grea împlinirea poruncii „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Nu am pretenţia că lista mea ar fi exhaustivă, aşa că primesc şi completări. De asemenea, ordinea menţionării e pur întâmplătoare.
1. Fumătorii cu imunitate crescută la bun-simţ. Nu sunt printre cei care i-ar vrea pe fumători stârpiţi din orice spaţiu public, dar unii timişoreni adepţi ai tutunului sunt rău certaţi cu bunul simţ. Specia e atât de complexă, încât mă văd nevoit să o împart în două subspecii, în conformitate cu propria-mi experienţă.
a) Fumătorii cu preocupări peisagistice sunt timişorenii noştri neaoşi care au grijă să umple trotuarele şi spaţiile verzi cu mucuri de ţigări.
b) Fumătorii afectaţi de inadecvare spaţială sunt o subspecie deosebit de enervantă. Dintre toţi timişorenii care fumează în locuri în care n-ar trebui să o facă, pentru fumătorii din locurile de joacă am o „simpatie” specială. Nu o dată mi s-a întâmplat să îmi dau copilul în leagăn sau pe tobogan şi să fim amândoi învăluiţi de fumul care ieşea ca din gardul de nuiele dintr-un alt părinte aflat în zonă. Să nu-i mai pomenesc pe părinţii (inclusiv mame) care aruncă mucurile în nisip şi le îngroapă cu piciorul, pentru ca, ulterior, să fie scoase la lumină de ustensilele de joacă ale copiilor.
3. Spărgătorii de seminţe în public. Deşi rareori pot fi văzuţi, reprezentanţii acestei specii au umplut unele zone ale Timişoarei de coji, funcţionând parcă pe principiul „nu puteţi voi mătura cât putem noi rumega”.
4. Semănătorii de flegme. Nu departe în manualul de antropo-zoologie îi găsim pe timişorenii a căror glande produc prea multă salivă. Fiinţe demne de milă până la urmă, aceştia ne provoacă zilnic la adevărate slalomuri pietonale.
5. Grafferii rataţi. Nu e nevoie de un simţ estetic foarte dezvoltat pentru a face diferenţa între graffiti ca artă şi simple măzgăleli. Mulţi timişoreni cu pretenţii de grafferi au reuşit să consume inutil tuburile de vopsea pe foarte multe clădiri.
6. Sălbaticii de RATT. O specie atât de vastă şi cuprinzătoare încât ar merita o analiză separată. Pentru a nu ne lungi prea mult, menţionez doar două subspecii.
a) Călătorii îmbulziţi din principiu. La orele de vârf (şi nu numai), în faţa uşilor mijloacelor de transport în comun se formează grămezi ca la rugby. Când urci, nu e o problemă, mai ales dacă nu te deranjează să stai lipit de uşi. La coborâre însă te trezeşti în faţa unor oameni care nu au nicio intenţie să-ţi lase măcar un culoar de ieşire.
b) Călătorii certaţi cu igiena. Înţeleg: apa e scumpă, săpunul e scump, detergenul e scump, deodorantul e scump. Înţeleg, dar tot pute.
7. Cocalarus timisiensis. Chiar dacă ne-am obişnuit deja să convieţuim cu această specie, comportamentul reprezentanţilor ei rămâne o formă gravă de poluare. Atât vizuală, cât şi sonoră… mai ales când asculă muzică (sau manele), de pe telefonul mobil, în public.
Desigur, lista ar putea continua, dar mă opresc la cele constatate, cum spuneam, empiric. Ar mai fi multe specii de menţionat pe lista celor care strică fauna cuvântătoare a Timişoarei. De la hoţi şi cerşetori, până la indivizii care-şi terorizează vecinii (indiferent de etnie). Şoferii indisciplinaţi ar merita chiar un articol separat. Totuşi, şapte specii care ne subminează pretenţia de oraş civilizat sunt deja prea multe. Într-un târziu, parcă s-ar impune nişte măsuri coercitive mai drastice. Teama de pedeapsă, bag de seamă, e singura capabilă să trateze rezistenţa la argumente. Altfel, după cum se poate constata deja, aceste specii vor continua să se înmulţească, pentru a-i da parcă dreptate lui Păstorel T.: „Pe fauna cuvântătoare,/ Apasă greu osândă grea:/ Prostia e molipsitoare,/ Pe când înţelepciunea ba.”
