Joi, 14 ianuarie 2010, comunitatea germană din judeţele Timiş, Hunedoara şi Caraş-Severin şi-au adus aminte de începuturile deportării în fosta URSS, prin intermediul unei manifestări comemorative pe plan interjudeţean, care a avut loc la Reşiţa. Astfel, în urmă cu 65 de ani, bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, de pe întreg teritoriul României, din Transilvania, Banat, Satu Mare, Crişana, Bucovina, Bucureşti şi Dobrogea, au fost luaţi din sânul familiei şi transportaţi în vagoane de transport animale până departe, în teritoriul actualei Ucraine şi al Rusiei (Munţii Ural). Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo datorită condiţiilor vitrege de muncă şi viaţă. Ultimii deportaţi s-au reîntors acasă după cinci ani de muncă, depuşi pentru „reconstrucţia” statului sovietic, în decembrie 1949. „Din numărul aproximativ de 75.000 de deportaţi din România, se estimează că un număr de 10.000 şi-au pierdut viaţa acolo. Din judeţul Caraş-Severin au fost deportaţi un număr de aproximativ 10.000 etnici germani. Actualmente mai sunt în viaţă în Banatul Montan un număr de 149 deportaţi, din care 65 reşiţeni” ne-a spus Erwin Josef Ţigla, preşedintele FDGR CS.
Amintiri care dor
Drame printre deportaţii în URSS au fost multe, unele sunt deja povestite, alte nu – şi sunt cred eu destule poveşti încă tăinuite – fiecare cu tragismul şi cu suferinţa ei, comunismul, însă, în esenţa lui provocând mai multe suferinţe de cât bucurii, pe acolo pe unde a trecut. Drama acestor oameni deportaţi a plecat de la singurul fapt că erau de etnie germană. Asta era unica vină, pentru că, la nivel decizional, liderii comunişti considerau că "Dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti". De aceea, aceşti nemţi, care erau în mare parte şi foarte pricepuţi ingineri, au fost deportaţi în URSS, pentru ca ruşii să fure de la ei secretele economiei şi tehnicii germane. În urmă cu 63 de ani, foarte mulţi bărbaţi de până la 45 de ani şi fete cu vârste între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, din întreaga ţară, au fost luaţi pe sus de la casele lor, unii chiar de lângă soţie şi copii, şi înghesuiţi în vagoane pentru transportul animalelor, până în Munţii Ural. Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo din cauza vieţii grele de acolo şi a condiţiilor vitrege în care munceau. După cinci ani de muncă pentru reconstrucţia Republicii Socialiste Sovietice, în 1949, o mică parte dintre cei deportaţi s-au reîntors în ţară.
Lacrimi şi foame
„Munceam foarte mult şi de mâncare nu primeam decât o supă – varză fiartă cu apă – şi orez care, de fapt, era arpacaş. Din când în când, ne mai dădeau şi cartofi copţi, în coajă. Asta era mâncarea noastră zilnică. În rest, muncă, mult de lucru. Dar cei de acolo, băştinaşii, nici atât nu aveau, era o sărăcie lucie… Îmi amintesc că, într-o zi de Crăciun, s-a defectat fabrica, şi noi toţi eram extrem de bucuroşi că de Crăciun n-o să mai muncim aşa de mult şi de greu. Sigur, nu am fost lăsaţi să stăm, dar am muncit mai uşor şi mai puţin, şi toţi eram extrem de fericiţi…“ povesteşte o bătrână care s-a întors din lagăr. Acum are nepoţi deja, şi e bucuroasă că s-a putut întoarce la ai săi. Din nefericire, mama sa a rămas acolo, în pământul Siberiei, pentru vecie. „Mă bucur foarte mult că în fiecare an cineva se gândeşte la toţi cei care au murit, că se adună, că spun o rugăciune pentru sufletul lor, că nu sunt uitaţi. Eu am luat nepoţica cu mine…ştiţi, sunt la o vârstă, dar tare aş vrea ca şi peste 10 sau 20 de ani, rudele, nepoţii noştri să se mai adune şi să se roage pentru cei duşi de tot…e tot ce mai putem face pentru ei. Dacă n-au avut linişte aici pe pământ, măcar acolo în Cer să aibă parte de ea…“.
