Acasă Editorial Copiii care strigă… încet

Copiii care strigă… încet

728
DISTRIBUIȚI

În aceste zile, cele mai multe mesaje media sunt focalizate pe una dintre cele mai urgente probleme ale României: bugetul! Şi această problemă are o proiecţie generoasă în mass-media naţionale, cu toate particularităţile posibile, de la ridicol la  dramatic, de la penibil la hilar. Bugetul  este un ping – pong  pe masa politicienilor, iar  „râsu – plânsu” nostru devine inutil. Despre ce-i de făcut  se va vorbi, poate, din nou, peste vreo şase luni. Până atunci, privind în ograda sistemului de sănătate publică, există mai multe păreri. Cele mai importante sunt ale oamenilor. Ei contează, nu trepăduşii,  ale căror poziţii efemere prin viaţa publică vor fi fiind  uitate  mai devreme decât ar crede ei. Iată ce spunea, într-o emisiune Radio  Europa FM, un  participant la dezbaterea radio despre bugetul pentru sănătate: „Eu lucrez, am şi o firmă, plătim inutil  asigurări de sănătate, am ajuns cu o banală răceală tot la o clinică privată,  nu l-am  găsit  pe medicul de familie, nu am avut niciun  sprijin la spitalul public,  pentru ce să mai plătesc, dacă tot  printr-o plată privată îmi rezolv problema de sănătate?!” Tot mai multă lume (din cei nici cinci milioane de cetăţeni activi din România) îşi pune problema  eticii acestei contribuţii la sănătate, din moment ce  rezultatul plăţii nu se arată decât foarte greu. Bugetul pentru 2010 prevede  o cotă de 4 (patru) la sută din PIB pentru Sănătate! Specialiştii susţin că această pondere nu va acoperi nici măcar o jumătate de an pentru spitale, pentru problemele grave pe care le au deja românii. Avem o populaţie de peste 600.000 de locuitori diagnosticaţi cu cancer, or cifra se referă la cei depistaţi, nu se cunoaşte ponderea celor care nu se prezintă sau o fac prea târziu. Din populaţia de aproximativ 18 milioane de români, din interiorul graniţelor,  asta ar însemna că 3,5  la sută dintre românii din ţară  au cel puţin o boală cronică, cu un tratament din programul naţional (adică, gratuit), foarte costisitor, existând boli pentru care, pentru un bolnav, valoarea tratamentului lunar depăşeşte  10.000 de lei ( adică 100 de milioane de lei vechi). Nu are rost să prelungesc lista,  ar părea aproape incredibil  că aceste medicamente, până acum  un an şi jumătate, se plăteau prin Casa de  Asigurări.  Mai dramatic este cazul copiilor care umplu spitalele cu boli grave: cancer, hemofilie, leucemie. Chiar pe site-ul nostru puteţi găsi cazul unei fetiţe care strigă: „Salvaţi-mă!” Acesta este un caz pe care-l ştim, este promovat de  toată presa, dar ce facem cu cele  pe care nu le ştim? Cu părinţii care fac rugăciuni în genunchi către Dumnezeu şi către medici, ai căror copii strigă: „Salvaţi-ne!”. Ce se va întâmpla când bruma de buget  pentru sănătate nu va fi suficientă  pentru medicamentele de care aceşti copii au nevoie?  Ştiţi că instituţiile de sănătate publică au deschis conturile disperării pentru a mai aduna  câte o donaţie, necesară tratamentelor foarte scumpe oricum,  pentru a ajuta familiile disperate?  Ştiţi că şi Spitalul „Louis Ţurcanu”  are un astfel de cont şi este nevoie de bună-voinţa noastră, a cetăţenilor  unei Românii libere de orice  responsabilitate, în vreme ce există bugete  pentru  terenuri de  golf,  vânătoare, balansoare  şi  alte… prostioare, ca să folosesc veşnica rimă a românului, mai poet decât alt european, mai naiv şi mai revoltat,  (atunci când e vremea) decât orice alt european, care măcar  nu-şi face singur injecţiile!?

Comentarii

comentarii