.jpg)
Poate, pentru mulţi dintre cititorii noştri, aceasta sintagmă produce ridicări de sprâncene. Pentru alţii, un şir de întrebări din genul: „ce se mai întâmplă cu limba română?”. Cravata ecumenică este sau poate fi un semn, o încercare de a întinde mâna cu graţie sau o păcăleală. Semnul decenţei sau al zâmbetului care te ucide „cu graţie”, şi el. Poate nimic din toate acestea. Dar, să nuanţăm contextul în care am descoperit cravata ecumenică. Una dintre cele mai decente, elegante şi bine organizate întâlniri, cu o mare componentă academică, a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, când, la Timişoara, în Sala Senatului Universităţii Politehnice din Timişoara, a avut loc solemnitatea fondării Fundaţiei Universitatea Politehnica, condusă de prof. dr. Viorel Şerban, prorectorul UPT, partenerul unor proiecte superbe, „puse la cale” de o echipă competentă, în frunte cu rectorul Nicolae Robu. Fundaţia a oferit titluri de membru de onoare unor personalităţi din Timişoara şi România, persoane active fie în domeniul economiei, fie al afacerilor, al politicii sau al mediului academic, absolvenţi ai Institutului Politehnic Traian Vuia din Timişoara, denumire sub care era cunoscută prestigioasa instituţie de învăţământ superior, până la revoluţia din ‘89. Au ţinut acolo, în sala în care nu a contat culoarea politică, nici rangul guvernamental, nici poziţia faţă de cei aflaţi la putere, discursuri iscusite Vasile Blaga, ministrul actual al Internelor, Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei, mulţi oameni de afaceri cu nume sonore, între care Dan Bedros, pe care l-aş numi „tinereţea fără bătrâneţe” a imaginii Timişoarei în lume, Viorel Coifan,, „tatăl” Vămii Cenad, dar o anumită atitudine mi-a atras atenţia: Constantin Ostaficiuc, care purta o cravată multicoloră, a spus: „Priviţi, cravata mea de azi are mai multe culori… am pus o cravată cu toate culorile”. Era adevărat, ca şi compoziţie cromatică, cravata arăta foarte bine. În vreme ce unii puteau folosi simbolul cromatic în tentativa de a comunica ceva, senatorul Robu, deasupra oricărei suspiciuni că ar fi „ roşu”, avea o cravată roşie. Ca şi Vasile Blaga! Culorile diferite ale cravatei şefului PDL Timiş ar fi putut avea mesajul pozitiv al încercărilor decente de a susţine judeţul Timiş, al doilea pol de economie din România, dar poate cel mai hulit judeţ, din vremea lui Ceauşescu până la Băsescu, inclusiv, judeţ umilit de „mai-marii” capitali (vai de ei, trecători penibili prin lumea aceasta), miezul Banatului, lăsat, mereu, la coada „milei publice”, fără drumuri, fără autostrăzi, cu o centură abia fragil creionată, cu o situaţie greu de egalat. Aş vrea să cred mesajul domnului Ostaficiuc ca pe un mesaj de pace politică în Timiş, de ecumenism în favoarea Timişului, de decenţă în favoarea cetăţeanului, de respect pentru istoria unui ţinut pentru care nu suntem destul de merituoşi. Aş vrea să cred că acea „cravată ecumenică” ar putea fi începutul unei colaborări între oficialii zilei, oameni, muritori ca toţi ceilalţi, care ar trebui să înveţe măsura lucrului angajat, măsura respectului faţă de cei care se zbat pentru semenii lor. Aş vrea să cred că zâmbetul ecumenic este real, nu poartă fragilitatea ipocriziei politice, pe care, oricum, istoria, fie ea şi locală, o va deconta…
