Acasă Actualitate Cronicile Medici’s Timișoara: Cultură și sănătate. Povestea a trei scriitori latini laureați...

Cronicile Medici’s Timișoara: Cultură și sănătate. Povestea a trei scriitori latini laureați cu Nobel

255
DISTRIBUIȚI

În spațiul de sănătate și cultură al clinicii Medici’s Academica din Timișoara și în librăria Cartea de nisip, din cadrul unității medicale, a avut loc recent un eveniment cultural deosebit.

Prezentarea operei a trei laureați de premiu Nobel din țări de limbă spaniolă: Spania, Mexic și Peru.

Evenimentul a putut fi realizat cu suportul Universității de Vest din Timișoara (prof.univ.dr. Mircea Mihăieș) și a reprezentanților corpului diplomatic a celor trei țări (E.S. Guillermo Ordorica, ambasador al Mexicului în România și a consulilor onorifici: Jose Miquel Vinals Arino, Adrian Bădescu și Rufino Delgado Montenegro).

La eveniment a participat, de asemenea, medicul și scriitorul timișorean Paul Purea, care a avut, recent, lansarea romanului autobiografic ”St. Johannes Hospital, între cruce și bisturiu”.

Despre cei trei scriitori celebri și opera lor, a avut amabilitatea să ne vorbească prof. Alexandru Orăvițan, din partea Universității de Vest din Timișoara.

Octavio Paz, MEXIC

Născut la 31 martie 1914, în Ciudad de Mexico, Mexic. Primele sale contacte cu literatura apar în copilărie, grație bibliotecii bunicului; aici descoperă clasici ai literaturii mexicane și europene. Scriitori spanioli precum Gerardo Diego, Juan Ramón Jimenez sau Antonio Machado, descoperiți în biblioteca bunicului, vor constitui influențe decisive în viitoarea sa operă.

Debutul lui Octavio Paz în poezie are loc în 1931 (Cabellera), iar primul volum, colecția de poeme Luna Silvestre, îi apare în 1933. În 1937, Paz abandonează studiile de Drept pentru a se dedica scrisului. Influențat de poezia modernistă a lui T.S. Eliot, scriitorul mexican începe elaborarea unor poeme ample, de largă cuprindere ideatică, precum Entre la piedra y la flor, publicat la o distanță de câțiva ani, în 1941.

Tot la scurt timp după abandonarea studiilor de Drept, Paz este invitat la al Doilea Congres Internațional al Scriitorilor pentru Apărarea Culturii din Spania. Contactul cu spațiul spaniol aduce și implicarea sa în dezbaterea privind Războiul Civil, în care va susține republicanii și va adopta poziții vehement antifasciste.

Anul 1945 marchează intrarea lui Octavio Paz în diplomație. Acesta este evenimentul care îi va influența decisiv opera, întrucât îi va permite deschiderea către noi orizonturi culturale și îi va înlesni răspândirea operei și pe alte meleaguri decât cele mexicane. Ajuns la Paris, scrie lungul eseu El Laberinto de la Soledad, o explorare minuțioasă a Mexicului și a practicilor sale social-culturale, în care reprezentarea mexicanilor este plasată sub semnul nihilismului și al unei singurătăți răvășitoare.

Anul 1957 îl găsește pe Octavio Paz în India, unde scriitorul mexican descoperă budismul și hinduismul. Opera El mono gramático este scrisă sub influența acestor spiritualități orientale, iar volumul va servi drept influență pentru scriitorii din Asia Centrală pe care îi va întâlni în anii petrecuți în Orient.

Recunoașterea internațională a lui Paz se intensifică începând cu anii ’70, când scriitorul este invitat să conferențieze la marile universități ale lumii, precum Cambridge, Cornell sau Harvard. Anul 1990 îi aduce consacrarea prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. În 1993, revine la tema sa predilectă – capacitatea de a depăși singurătatea existențială prin dragoste, erotism și creativitate artistică – prin volumul de eseistică La llama doble. Decesul survine la 19 aprilie 1998.

Camilo José Cela, SPANIA

Născut la 11 mai 1916, în Iria Flavia, provincia La Coruña, Spania. Este cel mai mare dintre nouă frați, iar copilăria, petrecută la Vigo, i-a fost fericită, lipsită de griji. În 1925, are loc mutarea familiei la Madrid, orașul care îi va servi drept inspirație pentru capodoperele sale. Se îmbolnăvește de tuberculoză în 1931 și va fi internat la sanatoriu. În convalescență, îl citește exhaustiv pe filosoful Ortega y Gasset, care îi va influența decisiv scrisul.

Odată cu izbucnirea Războiului Civil Spaniol din 1936, Cela adoptă vederi conservatoare. Se înrolează în armata spaniolă, iar în timpul conflictului va fi rănit și internat la Logroño. Finalul războiului din 1939 îl găsește în pragul abandonării studiilor universitare. Ca urmare a acestei hotărâri, Cela se angajează în industria textilă și începe să scrie proză realistă, inspirată din observația atentă a vieții spaniole a timpului. Astfel, va deveni unul dintre reprezentanții de marcă ai Generației de la 36.

La vârsta de 26 de ani, în 1942, debutează cu romanul La familia de Pascual Duarte, o cronică de moravuri a vieții spaniole din anii ’40, influențată de scrisul lui Albert Camus. Romanul e un succes și va da tonul pentru întreaga literatură postbelică spaniolă. La scurt timp după publicarea romanului, în 1943, devine cenzor în Spania lui Franco, însă nu realizează niciun rabat de la directețea și sinceritatea propriului scris.

Spre amuzamentul biografilor, operele lui Cela vor da mult de furcă chiar colegilor cenzori. Cazul cel mai remarcabil este al capodoperei La colmena, publicat în 1951 la Buenos Aires, romanul fiind interzis în Spania la acea vreme. Realismul lui Cela este perfect cizelat în acest roman de mare amplitudine, cu peste 300 de personaje, centrat pe viața din Madridul anilor ’40. Romanul stă atât sub influența marilor scriitori spanioli precum Miguel de Cervantes și Benito Pérez Galdós, cât și sub cea a modernismului european – Madridul apare redat în același registru cu Dublinul din operele lui James Joyce. Prin La colmena, Cela își rafinează stilul, devenit emblematic: un realism sarcastic, deseori grotesc, influențat de James Joyce, John Dos Passos și Jean-Paul Sartre.

Spre sfârșitul anilor ’60, stilul lui Cela devine tot mai experimental, în opere precum San Camilo 1936. În 1988, publică Cristo versus Arizona, în care răfuiala de la O.K. Corral este narată într-o singură propoziție de peste 100 de pagini.

În 1989, primește Premiul Nobel pentru Literatură, iar Coroana Spaniolă îi va acorda titlul de Marchiz de Iria Flavia în 1996. Va deceda pe 7 ianuarie 2002.

Mario Vargas Llosa, PERU

Născut pe 28 martie 1936, în Arequipa, Peru. Are parte de o copilărie tipică clasei de mijloc, în sânul familiei din partea mamei. Tatăl părăsește familia la scurtă vreme după nașterea lui Llosa. Până la vârsta de 10 ani, micului Mario i s-a spus că tatăl murise, însă, odată cu mutarea la Lima, în 1946, își va cunoaște tatăl, eveniment decisiv al biografiei scriitorului. Are parte de o educație creștină la Colegio Salesiano și Colegio La Salle. Ulterior, la 14 ani, e înscris la Academia Militară din Lima, experiență care îi va servi drept inspirație pentru primul roman.

În 1952, îi e reprezentată prima piesă de teatru, La huida del Inca, iar în 1953 începe studii universitare de literatură și drept la Universitatea Națională San Marcos din Lima, pe care le va termina în 1958. În timpul studenției, în 1957, publică primele povestiri – Los jefes și El abuelo.

Între 1958 și 1960, Llosa beneficiază de o bursă la Madrid, iar mai apoi se mută la Paris, unde își începe cariera de scriitor profesionist. Primul roman, La ciudad y los perros, publicat în 1963, narează experiențe proprii din rândul cadeților de la școala militară din Lima. Succesul său e imediat, dar îi aduce și critica furibundă a regimului din Peru.

A doua jumătate a anilor ’60 îi aduce consacrarea definitivă. În 1965, Llosa publică La casa verde, un roman cu o acțiune întinsă pe patru decenii, cu o puternică încărcătură politică, devenită în timp trăsătură definitorie a scrisului său. Conversación en La Catedral, publicat în 1969, prezintă povestea lui Santiago Zavala, fiu de preot, și a șoferului Ambrosio; romanul e construit pe metoda dialogică, ce permite explorarea vieții politice peruane din anii ’50, dominată de corupție și porniri totalitare.

Ulterior, scrisul lui Mario Vargas Llosa cunoaște succesive schimbări de stil. Anii ’70 sunt marcați de „descoperirea umorului” și preferința pentru satiră socială, iar romanul La guerra del fin del mundo, publicat în 1981, abordează, în perspectivă istorică, probleme precum mesianismul, iraționalitatea și idealizarea violenței de către om. Romanul acesta e considerat de mulți critici a fi capodopera sa. Operele ulterioare, precum Lituma en los Andes (1995), Los cuadernos de Don Rigoberto (1998) și La fiesta del chivo (2000), îi vor consolida stilul marcat de implicare politică și dialoguri încrucișate, cu un puternic melanj între sensibilitatea modernistă și clivajul postmodern.

Mario Vargas Llosa primește Premiul Nobel pentru Literatură în 2010.

Comentarii

comentarii