Acasă Politica Cu bicicleta spre Parlamentul României – INTERVIU

Cu bicicleta spre Parlamentul României – INTERVIU

DISTRIBUIȚI

IMG 4290

Unul dintre marii favoriţi în lupta electorală pe Colegiul III Deputaţi Timişoara, Viorel Coifan (PNL), are un cult pentru biciclete. Nu a renunţat la mersul pe două roţi nici în perioada în care era preşedinte la CJ Timiş, deputat sau preşedinte de partid. Şi nu o va face nici dacă va reveni în Parlamentul României.

Dacă bătălia electorală pentru colegiul de deputaţi ar avea loc pe velodrom, câştigătorul ar fi ca şi stabilit…

– De unde pasiunea pentru biciclete?

A, este foarte veche. De când eram elev, dar nu aveam bicicletă. Împrumutam doar bicicletele colegilor. Prima mea bicicletă a fost o bicicletă rusească Sputnik, pe care am cumpărat-o din al doilea salariu de inginer stagiar. Era în 1970. Am avut apoi nenumărate biciclete. Multe dintre ele mi-au fost însă furate. Cea mai mare umilinţă pe care o simte un om este atunci când este furat. Şi mai frustrant este când obiectul în sine nu reprezintă o valoare materială, dar reprezintă un mijloc util şi un vehicol de care eşti legat.

– Aţi recuperat măcar una dintre bicicletele furate?

(râde) Niciuna şi cred că mi-au fost furate cel puţin şase. Ultima bicletă este o bicicletă de damă – una bună – KTM, austriacă. Am preferat una de damă pentru că este foarte uşor de coborât şi urcat de pe ea. Nu are far şi nici alte accesorii. Am lăsat-o intenţionat într-o stare mai cenuşie tocmai pentru a nu tenta. Am cumpărat de această dată un lanţ foarte solid, costă aproape 100 de lei, dar teama de a fi furat nu a dispărut. Hoţii de biciclete sunt foarte greu de prins. Mi s-a explicat că au o tehnică. Fură bicicletele de aici, dar le plasează în alte oraşe.

– Un politician pe bicicletă este ceva inedit în România… Nu vă este teamă de ridicol?

Deloc. Ne apropiem cu mersul pe bicicletă şi de un anumit comportmanet european. Vreau să vă spun că pe când eram preşedinte de CJ Timiș eram în relaţii bune cu guvernul landului Nordrhein-Westfalen. La o vizită în Germania, la Dusseldorf , am văzut doi miniştri care circulau cu bicicleta. O făceau zilnic şi totul părea foarte firesc. Şi mâncau la cantină. Nu este un populism, este o atitudine plină de respect faţă de tine şi faţă de cei din jurul tău.

– Nu vă iau în râs colegii liberali? Unii dintre ei au maşini de zeci de mii de euro, în timp ce dumneavoastră mergeţi pe bicicletă…

Şi eu am maşină. Nu chiar de 50.000 de euro. Una de 7.000 de euro luată second-hand. E un Volkswagen Passat, foarte bun, pe care îl conduce fiul meu. Eu în continuare prefer să merg în oraş cu bicicleta. Fără să fiu maliţios, colegii mei de care spuneţi fac mult mai mult cu maşina dintr-un colţ în altul al oraşului decât fac eu cu bicicleta. Eu oricând pot să mă urc pe trotuar, chiar dacă nu există pistă de bicicletă. Îmi cer scuze politicos de la cei din faţa mea şi merg mai departe. Pe când cel din maşină, indiferent câţi bani ar avea, nu poate să facă acest lucru. Cel mai important este să fii împăcat cu tine însuţi. O maşină este un semn de bună stare socială. Dar, dacă vrei să fii sănătos, ce preferi după 30 de ani, să devii obez coducând maşina, sau să te menţii mergând cu bicicleta?

– Circulaţi şi iarna cu bicicleta prin oraş?

Ei, nici chiar aşa. Nu sunt un masochist să merg pe gheaţă cu bicicleta. Merg doar când este vreme bună. Merg şi pe ploaie. Iarna însă merg cu maşina sau cu tramvaiul, un alt vehicul de-al meu preferat.

– Pe când eraţi preşedinte de CJT, de filială de partid sau deputat mergeaţi cu bicicleta?

Sigur că da. Mergeam cu bicicleta de fiecare dată când aveam timp. Evident, mergeam cu maşina când aveam deplasări rapide. Nu puteam pedala în costum. Este însă şi aici o tehnică. Poţi să mergi până la consiliul judeţean unde eşti preşedinte în jeanşi şi cu un pulover, apoi te dezbarci, îţi iei costumul şi respecţi protocolul. Totul ţine de bun-simţ.

– De ce nu aţi avut bicicletă în copilărie? Părinţii erau prea săraci?

Nu atât era vorba că nu aveau bani, nu erau biciclete în comerţ. Când am ajuns student, era deja bicicleta Tohan Carpaţi, o bicicletă foarte bună, dar relativ grea. Mai erau biclete ruseşti – Ukraina (râde). Sună cam ciudat, dar aşa se numea bicicleta…

– Pegasul a apărut mai târziu…

Mult mai târziu. Şi oricum, Pegasul nu era bicicletă. Mini-bicletele astea erau pentru domnişoare. Se găseau în schimb biciclete din perioada interbelică, MIFA, Move – biciclete germane foarte bune.

– Aţi avut o bicicletă la care aţi ţinut foarte mult? Unii îşi botează maşinile…

(Râde) Nu, eu nu mi-am botezat bicicletele. Am avut două biciclete de care m-am ataşat, că mergeau foarte uşor. Era un Hercules de culoare roşie. Apoi am avut o bicicletă foarte bună Pegasus, bicicletă belgiană ce avea schimbător de viteze japonez, avea şapte viteze în butuc. Mie îmi place să merg relativ tare. Cu bicicletele moderne de oraş nu poţi merge acum aşa de tare. Hmm… acea bicletă mi-au furat-o de la bloc, din faţa aparatamentului de la etajul 6. Era legată de balustrada de la scară şi dimenaţa am găsit tăiat lanţul. Tupeu maxim la hoţul respectiv.

– Ce şanse aveţi într-o cursă de 10 kilometri pe bicicletă cu contacandidaţii de pe Colegiul III Deputaţi?

Îi las în urmă sigur. Acum nu ştiu, s-ar putea să fie în cursă şi băieţi mai tineri, şi ei biciclişti, dar pe cei care îi ştiu eu nu sunt biciclişti şi nu au şanse. Îi las în urmă, dar poate ei mă lasă în urmă la altceva – la tenis, la fotbal.

Comentarii

comentarii