Pe bună dreptate, opinia publică a reacționat negativ la discursul lui Klaus Iohannis consacrat Zilei Unirii. Din două motive. În primul rând, pentru că și-a permis să se compare cu Alexandru Ioan Cuza, prezentându-se drept un mare reformator al Educației. Și în al doilea rând fiindcă a evitat să sărbătorească această zi în mijlocul oamenilor. A celor pe care constituțional îi reprezintă. Din păcate, prea puțini analiști au remarcat gravele carențe culturale pe care le dezvăluie conținutul discursului pe care l-a citit.
Este evident un act de sfidare și de mare nerușinare comis de președintele Klaus Iohannis, care, după ce a elogiat rolul jucat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în promovarea primei legi a Educației din România, a comparat profunda reformă a acelor ani cu proiectul său ratat, un proiect de țară promis de nouă ani, „România educată”, ale cărui urme nu se văd nici dacă le cauți cu lupa. Dimpotrivă. Sub cele două mandate ale sale, învățământul din România, care și așa pierduse mult din calitate după căderea regimului Ceaușescu, s-a prăbușit și mai abrupt. Este o realitate dramatică, ce va fi decontată de generații întregi, care vor trebui să recupereze pierderile suferite. A avut Klaus Iohannis îndrăzneala să promită că ceea ce a ratat timp de nouă ani va putea fi recuperat în acest an.
A enervat de asemenea faptul că s-a ferit să dea ochii cu poporul. După ce, la 1 decembrie, s-a ascuns în spatele unor garduri. Refuzând cu obstinație, așa cum se obșnuiește în asemenea momente, să meargă în rândul cetățenilor, să-i salute respectuos, să facă obișnuita baie de mulțime. De teama de a nu fi huiduit, ca să nu ne mai ascundem după degete, a pus coada între picioare și s-a mulțumit să citească un discurs de pe promter în fața unei camere de luat vederi. Urât. Insultător. Este același personaj care, ajuns președinte, a îmbrăcat geaca roșie, s-a dus în Piața Victoriei, s-a pus între demonstranți și a cerut alungarea de la putere a „ciumei roșii”. A Guvernului PSD, partid cu care, iată, până la urmă i-a obligat pe liberali să se alieze. Nu mă așteptam, într-adevăr, să meargă domnul Klaus Iohannis în aceeași geacă roșie pentru a dansa Hora Unirii la Iași. Dar putea să îmbrace geaca bleu, mai elegantă, pe care i-a donat-o generalul cu patru stele, Nicolae Ciucă, pe vremea când era ministru al Apărării. Geacă cumpărată, așa cum reiese din dosarul penal al Parchetului Militar, din banii sustrași fraudulos de la serviciul secret al Armatei. Din fondurile destinate culegerii de informații de la colaboratorii externi ai instituției, care s-au dovedit a fi fictivi.
Mie personal însă cel mai grav mi s-a părut, pentru un discurs pe care l-a citit în mod căznit și pe care avea, har Domnului, posibilitatea să-l studieze anterior în liniște, că le-a demonstrat celor care au avut urechi să audă că nici măcar nu cunoaște istoria României. La nivelul unui elev de liceu. A făcut, cum de altfel au mai făcut și alții în aceste zile, elogiul lui Alexandru Ioan Cuza. Desigur, acesta a avut merite incontestabile. A știut să beneficieze de o conjunctură exernă favorabilă și să profite de dorința și de voința politică pentru Unire manifestată atât de către liberali, cât și de către conservatori. De fapt, așa-zisa Monstruoasă Coaliție atunci a fost alcătuită pentru prima dată, când, după ce a fost desemnat domnitor la Iași, Alexandru Ioan Cuza a fost adus în secret la București și a fost desemnat și aici domnitor. Împreună cu marele Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza a întreprins într-adevăr câteva reforme, care au modernizat România, cea mai importantă dintre acestea fiind crearea unui învățământ modern, reformă concretizată prin prima lege a Învățământului care a avut-o România. Domnia lui Cuza este însă aplaudată și pentru fapte discutabile. Deseori este amintită în acest context secularizarea averilor mănăstirești. Ca un important act făcut în favoarea poporului. A țăranilor simpli, care astfel au fost extrași din starea de șerbie. Realitatea este că mănăstirile României, extrem de bogate, erau nu numai centre de cult și de cultură, ci erau în același timp și cele mai importante instituții de caritate de care dispunea această țară și centre ultramoderne pentru acea perioadă de producție agricolă. După secularizarea averilor mănăstirești, biserica și-a pierdut capacitatea de a asigura la scară largă producția agricolă, rolul ei caritabil a fost diminuat, starea materială a lăcașelor de cult s-a înrăutățit, iar statul a fost obligat de atunci încolo și este obligat veșnic să-și îndeplinească sarcinile asumate sub Cuza de a suporta de la Trezorerie o parte dintre salariile preoților. Țăranii nu au devenit mai fericiți. Dimpotrivă. Loturile lor mici nu puteau să le asigure un trai decent și, în consecință, în scurt timp cei mai mulți și-au pierdut proprietățile, care au fost preluate de moșierime și apoi cele mai multe date în arendă. Realitatea este că cea mai gravă consecință a fost exploatarea nemiloasă a țăranilor, care de fapt nu au putut beneficia de așa-zisa mărinimie a lui Alexandru Ioan Cuza.
A doua parte a domniei acestuia a fost de-a dreptul odioasă. Alexandru Ioan Cuza a început să se creadă Dumnezeu. A desființat Parlamentul și a încercat să domnească discreționar, în afara partidelor politice. Când, în urma unei lovituri de palat, s-a decis împachetarea acestuia și trimiterea lui în străinătate de către așa-zisa Monstruoasă Coaliție, alcătuită tot din liberali și conservatori, el a fost ridicat de lângă ibovnica lui, cu care de altfel a și părăsit România. Marele Kogălniceanu nu a mai vorbit niciodată cu Alexandru Ioan Cuza.
Acestea sunt detalii desigur discutabile, plusuri și minusuri ale domniei lui Cuza, pe care președintele României ar fi avut obligația să le aibă în vedere. Dar mă îndoiesc că le-a cunoscut.
