.jpg)
Şi-a dedicat 37 de ani din viaţă ortopediei. Nu regretă nimic şi, dacă s-ar mai naşte de zece ori, s-ar face din nou ortoped. A salvat mii de pacienţi şi a primit sute de scrisori de mulţumire. Nimic pentru el nu a contat mai mult decât un pacient care a venit pe tragă şi a plecat acasă pe propriile picioare. La 60 de ani de ortopedie, la Timişoara, profesorul doctor Dan Poenaru, şeful Clinicii II Ortopedie, face un bilanţ sumar şi rememorează momentele cheie dintr-o carieră de poveste…
Câţi ani din viaţă v-a mâncat ortopedia?
Fix 37 şi nu regret niciun minut. Ortopedia este o specialitate extrem de dinamică, multidisciplinară, care mi-a ocupat aproape toată viaţa. Noi suntem foarte înrudiţi cu inginerii, cu cei ce muncesc în rezistenţa materialelor şi cu arhitecţii.
Nu v-aţi plictisit?
Nu am avut timp (zâmbeşte). Apar mereu tehnologii noi, care ne ţin permanent în priză. Un ortoped adevărat trebuie să fie As în biomecanică şi în rezistenţa materialelor. Dacă faci ortopedie din suflet, nu ai cum să te plictiseşti.
De ce aţi ales să deveniţi ortoped?
Am vrut de la început să fac o specializare chirurgicală. Mi-a plăcut ortopedia pentru că este singura reconstructivă, reconstruim enorm şi amputăm extrem de puţin. Am avut şi un profesor excelent, pe care mi-am dorit să-l urmez.
Ce calităţi trebuie să aibă un ortoped?
Ca să reconstruieşti îţi trebuie imaginaţie, spirit creator şi cunoştiinţe despre arhitectură şi artă.
Ce s-a schimbat din momentul în care aţi ajuns şeful Clincii II Ortopedie până azi?
Din 1993 şi până în 2000 am lucrat în clădirea improvizată de pe Mihai Viteazu. Acea clădire nu avea nicio legeătură cu o clinică de ortopedie. Până în 2000 nu am invitat niciun profesor străin la noi. Îmi era ruşine. De atunci ne-am mutat aici şi totul s-a schimbat. Acum avem o clinică dotată după cele mai ridicate standarde europene. Zidurile, fără oameni competenţi, nu înseamnă însă nimic. Pot să spun că de la cel mai tânăr rezident până la cel mai mare specialist, avem o echipă de excelenţă.
Cu ce performanţe vă lăudaţi?
În clinica noastră, mortalitatea este sub 0,8%, iar rata infecţiilor post operatorii, sub 0,6%. Un alt punct tare al clinicii este cercetarea ştiinţifică. Am câştigat un grant finanţat de CNCSIS şi 7 contracte de cercetare cu firme din străinătate. Avem şi un centru de excelenţă pentru studii clinice şi transplant de cartilaj. Pot spune, fără falsă modestie, că în domeniul ortopediei suntem între primele două clinci din ţară. Şi… poate nu e o performanţă, dar suntem singura clinică de ortopedie din ţară care are o colecţie de picturi. Toate au fost donate de Ştefan Popa Popa’s.
Câte lucrări aţi publicat?
Am ajuns la 41 de cărţi. Au fost şi cursuri, a fost şi literatură, de care mă ocupam exclusiv când eram în vacanţă.
Care este cel mai valoros premiu pe care l-aţi obţinut?
Nu vreau să mă pripesc… cred că cel mai valoros a fost Premiul Academiei Române „Iuliu Haţegan”. L-am primit în 1997 şi este cel mai mare premiu în domeniu, care se acordă o singură dată în viaţă.
Aţi avut probleme cu admiratoarele? Aveţi vreo amintire plăcută de la pacienţii trataţi?
Admiratoare… Ştiţi, la noi ajung de obicei pacienţii de vârsta a treia. Ei şi copiii sunt categoriile de vârstă cu care se confruntă de regulă ortopezii. Sunt cei mai neatenţi şi cei mai predispuşi accidentelor. Am şi acum acasă o colecţie vastă de scrisori de la pacienţi pe care i-am tratat. Au fost oameni care m-au impresionat şi îmi voi aminti de ei toată viaţa.
Aţi avut emoţii înaintea vreunei operaţii?
Evident, cine susţine că nu are emoţii, minte. Am operat şi pacienţi care aveau şanse minime de recuperare. Am încercat orice şi, de multe ori, am avut şi eu surprize. Am reuşit câteodată imposibilul.
Sunteţi credincios? Vă rugaţi înaintea unei operaţii?
Sunt creştin ortodox practicant. Cred în Dumnezeu, restul ţine de intimitatea mea.
