Motto: „Timpul şterge… Da, dar el ştie să păstreze – ca nimeni altul – ceea ce nu trebuie pierdut…” Amza Pellea
„ Cultura românească este prezentă în străinătate şi crează adevărata imagine a României, autori români sunt în librăriile şi la editurile franceze , cum spunea Nichita Stănescu. Oricât de mari eforturi ar face oamenii politici de a compromite România, artiştii sunt în spate şi asigură în continuare prestigiul acestei ţări. Dacă există vreun obiect de export în această ţară, care trebuie stimulat şi sprijinit, acesta este CULTURA. Dacă este un domeniu în care oamenii de afaceri pot investi cu profit, acel domeniu este CULTURA. Doar că în cultură când investeşti, profitul nu îţi vine imediat şi vine pe calea creierelor, a formării spiritelor, pe calea formării conştiinţei. Aceasta este marea investiţie! O investiţie de durată!”, sublinia cel mai jucat dramaturg român al lumii, Matei Vișniec.
Când scriu aceste rânduri , gândul îmi curge precum lacrima pe amintirea a două personalități marcante ale culturii acestei lumi, care s-au născut și au murit în România, acum 38 de ani… pe 12 decembrie 1983 la doar 52 de ani, Voievodul Teatrului și Filmului Românesc, Amza Pellea și în dimineața zilei de 13 decembrie, ora 02:10 minute, Poetul Necuvintelor, Nichita Hristea Stănescu la doar 50 de ani… Își lua Dumnezeu la El sufletele a două eternități românești pentru a face fereastră la Cer pentru poporul român.
Mi-l amintesc pe Amza şi nu sunt singura, într-un interviu cu Tudor Vornicu, când mărturisea cu uimirea şi inocenţa unui copil că, unul dintre consătenii lui din Băileşti i-a adus mulţumiri pentru că atunci când îl joacă pe Nea Mărin se uită în ochii lui din televizor… Amza aşa era. Îl simţim cum se uită în ochii noştri printre razele soarelui sau mărgăritarele ploii. Priveşte în sufletul poporului său cu sfială, înţelepciune şi umor, poate că uneori cu mirare… cu o tristă mirare a celui care a plecat mult prea devreme să îi spună lui Dumnezeu în româneşte povestea unui popor rămas prea timpuriu fără Voievod...
„38 de ani
456 de luni
13879 de zile
333108 ore
19986480 minute
1199188800 și 1 și 2 și 3… secunde
DE DOR
Îmi ești peste tot pentru veșnicie…în gând, în inimă, în carne, în vis, în lacrimă și în hohotul de râs…
Te iubesc, tată.
Dacă îi veți aprinde o lumânare sau un gând de drag …plecăciuni!”, scrie pe pagina sa de facebook îndrăgita actriță, fiică a marelui Amza, Oana Pellea… toate acestea le înmulțim cu doi într-o matematică a aducerii aminte, pentru că în același an, 1983, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă „Fundeni”, acuzând dureri atroce în zona ficatului; cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara despre care scriu, cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”.
„Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit”, mărturisea poetul, dar el nu a mai îmbătrânit… a plecat într-o noapte de iarnă, sau într-o dimineață de 13 decembrie a anului 1983 la ora 2:10… Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române.
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor, dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.
Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia. „Poate uita vreodată o mamă prima zi de zi de şcoală a fiului ei?“, se întreba Tatiana Stănescu, mama poetului.
„Îi cumpărasem uniformă: un şorţuleţ gri-pepit cu fundă albastră şi basc alb; era foarte emoţionat şi în acelaşi timp foarte necăjit că şorţuleţul îi era prea lung şi nu i se vedeau pantalonii ca să ştie lumea că e băiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaştri, visători, cu părul blond, cu faţa lui îmbujorată, încât toţi credeau că e fetiţă şi el nu concepea acest lucru! Aşa că i-am scurtat şorţuleţul“, a povestit ea pentru un volum publicat în 1993 sub îngrijirea profesoarei Mariana Stănescu, sora poetului.
Îngerul Blond-Nichita a dominat în cel mai autentic mod lumea culturală din România și este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.
Poetul aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.
”Nichita Stănescu e primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos” mărturiseşte din Serbia şi România, omul de cultură, prietenul şi marele duhovnic al poetului Nichita Stănescu, Adam Puslojić!
”Condamnarea la prietenie e ca și condamnarea la naștere”. E mult mai complex, mult mai dureros, așa cum e și versul ”Tristețea mea aude nenăscuții câini, pe nenăscuții oameni cum îi latră”. Acest poem al lui, acum 40 de ani, în timpul vieții lui, a pătruns în manualele școlare de clasa a VII-a. Acest cântec de dragoste era un poem popular sârb. Copiii aceia tineri îl știau toți. Nici nu mi-am dat seama că suntem prieteni. Noi am fost ca niște plante, am crescut sălbatic unul alături de altul. Nici nu m-a întrebat dacă și eu scriu poezii, când i-am adus niște poeme de Vascopopol. Eu am debutat în 1967, dar știa că am tradus cele patru poeme și era tare încântat, vă închipuiți, era în 1963. El a obținut Marele premiu, la Struga, în 1982, dar de fapt, a fost primul laureat al Festivalului, în 1961, când nu exista ideea de Coroană de aur, era Struga cea mică, așa se numea premiul. Iar el l-a obținut, pentru că a lăsat cea mai frumoasă impresie. Venise cu bunul său prieten, Cezar Baltag și Nichita – ”Sensul iubirii” – un coleg mi-a adus cartea spunând că ”Tu ești din Valea Timocului, pricepi ce scrie aici.” A fost un joc de destin că ne-am împrietenit. Glorioasa formulă ”Belgradul în cinci prieteni” m-a obligat. Ști că atunci când am fost ales Membru de onoare al Academiei Române, culmea că și acum sunt cel mai tânăr, darmite acum 25 de ani! Că și Blandiana, și Ileana Mancioiu au un an în plus. Nichita, văzând în mine un fel de traducător imediat și-a dat sema că nu trebuie să încep cu Eminescu”, mi-a mărturisit poetul frate de peste Istru.
Nichita Stănescu trebuie citit, recitit indiferent de vârsta, de pregătirea intelectuală, indiferent de modul în care vedem poezia, tocmai pentru că el este cel spre apolinicul din noi, sau mai simplu aş putea spune că trebuie citit pentru inocenţa care, orice s-ar întâmpla, nu trebuie pierdută chiar şi atunci când versurile nu sunt limpezi, sau sunt nelimpezi, nestatornice şi mai cu seamă nestănesciene”.
Nichita Stănescu a scris cea mai frumoasă poezie patriotică, fără a include în ea, ode regimului comunist :„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”, sublinia poetul.
ÎNGERUL BLOND al poeziei româneşti este parte din ADN-ul poporului român, „O pată de sânge care vorbeşte” în numele alcătuirii noastre în veşnicia nedisimulată a trecerii noastre prin lume, ca fraţi şi surori întru frumosul care poate salva lumea pentru că „A vorbi despre limba română este ca o duminică”, mărturisea Nichita Stănescu.
„Societatea pe care o construim noi este liberă, democratică, dar este şi o maşină de spălat creierele. Instalaţi-vă la televizor doi ani şi uitaţi-vă la prostiile de producţii din America şi din alte ţări şi veţi simţi că creierul dumneavoastră se subţiază, se usucă şi, în locul materiei cenuşii, se crează un fel de gelatină în care oricine poate să pună orice. Oamenii politici vă vor spune „mergeţi înainte!” şi o veţi face… Cu cât veţi ceda mai repede în faţa industriei de divertisment, cu atât veţi fi mai uşor de manipulat de tot felul de escroci culturali, pseudoculturali sau de escroci sentimentali, de societatea de consum. Singura modalitate de a rămâne lucizi, de a vă face voi înşivă imperiul, este de a continua de a consuma cultură şi de a avea acces la adevărata cultură. Numărul de capodopere create pe această planetă depăşeşte capacitatea noastră în ani de îngurgitare. De ce să cedaţi 10 minute unei tâmpenii când aţi putea să îi cedaţi lui Kafka, lui Dostoievski, lui Thomas Mann?”, perora Matei Vișniec … Vă provoc să faceți un exercițiu de admirație și să recitați Nichita Stănescu, ultimul arhitect al limbii și literaturii române.
Epilog: „Suntem ceea ce Iubim”. Nichita Stănescu
Anca Marilena Bica Bălălău
