.jpg)
Asemănarea de nume a fostului ideolog cultural și jurnalist de etnie maghiară Joszef Nyiro cu împăratul roman Nero pune în lumină și o analogie între acțiunea de incendiere a Romei de Nero cu încercarea de incendiere a democrației și toleranței etnice pe subiectul reînhumării lui Nyiro în țara noastră. Reînmormântarea lui Nyiro este pentru tânăra democrație românească un prilej veritabil de a dovedi că apărarea principiilor democratice este la fel de importantă pe cât este încrederea în structurile ei stabile, demonstrând și o pasivitate suverană față de ofensele din partea unor politicieni ai Ungariei.
Elveția este cel mai vechi model de conviețuire a diferitelor etnii, care constituie prin elementul voluntarist statul elvețian. Spre deosebire de alte state care sunt formate din grupări etnice omogene și care au la bază o identitate culturală comună, Elveția este un stat al națiunilor. De-a lungul secolelor, Elveția a găzduit și duşmani ai democraţiei care au fost capabili să exploateze acest mediu tolerant și deschis al țării. Mussolini a fugit în Elveţia în 1902, în scopul de a se eschiva de la serviciul militar. Mai târziu, ca șef al statului italian, în vizită oficială în Elveţia, nu a ezitat să emită pretenții teritoriale asupra cantonului italian al Elveției, Ticino. Pe cât dușmănea Elveția la nivel oficial, pe atât gusta din plin, îmbrăcat în civil, în cadrul vizitei sale, serile prin cârciumile din Lausanne, unde își petrecuse cândva exilul. În cele din urmă, după ce a fost răsturnat de la putere, a vrut să scape de arestarea sa prin fugă tot în Elveţia. Probabil, ar fi fost primit cu brațele deschise dacă nu l-ar fi arestat la graniță partizanii italieni. Cu atât mai mult ar trebui România să admită reînhumarea uni compatriot și fost cetățean care a rămas român, în ciuda excesului de limbă maghiară.
Etniile Elveției se identifică cu statul, cu instituțiile și cu principiile statului, formând o națiune de stat nu prin etnii, ci prin voluntarism. Se impune întrebarea: care este secretul echilibrului între dreptul de autodeterminare al popoarelor realizat prin structura cantonală și identitatea elvetică. Autonomia teritorială nu este conditio-sine-qua-non a dreptului utilizării limbii materne și identificării cu propria cultură. Elveția ne demonstrează cum pot conviețui pașnic patru popoare, păstrând identitatea culturală fără intenții separatiste. Nici măcar în timpul celui de al Doilea Război Mondial nu s-a pus problema alipirii cantoanelor vorbitoare de limba germană, franceză și italiană patriilor de sânge. În Romania, spre deosebire de Elveția, se pare că dreptul la limba materna și identificarea cu valorile culturale etnice pot fi accesate doar prin intermediul autonomiei teritoriale, stemă proprie și imn. De neimaginat ar fi oricum ca vorbitorii de limbă germană din Elveția să cânte la întruniri Marseilleza, deoarece toți elvețienii sunt uniți sub crucea Confederației.
Precum nimeni nu are dreptul să interzică unui popor să-și vorbească limba maternă, nu poate nimeni interzice României să adopte o nouă definiție statală, care să decupleze numele statului, România de limbile vorbite în țară, având pe o parte apartenența politică de statul român, iar pe cealaltă parte limbi materne diferite. Elvetizarea termenului de națiune ne-ar transforma pe toți în români, indiferent de limba noastră maternă. Deoarece nici politic și nici demografic nu ne putem permite afirmarea unui stat național adevărat, fiind mereu vulnerabili la instrumentalizarea politicii minorităților de către marile puteri, ar fi poate unica soluție de a ne păstra în timp spiritul României Mari în granițele actuale. Patriotismul elvețian a înlocuit simpatia arhaică cu o gintă printr-un un nou termen de națiune politică.
Frumusețea nedescoperită a Romaniei constă și în atmosfera culturală eterogenă a unui amalgam orientalo-occidental, care, de sute de ani, este tocmai datorită unei definiții de stat după principii etnice mereu pe masa de disecție a marilor puteri. Cel mai mic stat al Europei din rândul celor mari nu trebuie să rateze o șansă istorică de a deveni prin eterna invitație la dialog împreună cu vecinii săi un nucleu de forță regională după propriile reguli de joc. Ca urmare, România are de ales între o nouă definiție a statului după rețetă elvețiană, care i-ar aparține în exclusivitate, și importul unei definiții politice a minorităților.
Conform unui recensământ din SUA din 2006, 1.563.081 de americani sunt de origine maghiară. Acest număr considerabil de maghiari peste Atlantic depășește ca număr minoritatea maghiară din Romania ș nu este subiect de discuții pe tema autonomiei în cadrul Statelor Unite ale Americii. Mă întreb de ce există asemenea intenții doar în România? Indiferent care au fost în istorie granițele care au străpuns România, sunt sceptic în ceea ce privește argumentul istoric al maghiarilor, deoarece o analogie cu un alt caz precedent nu i-ar avantaja: Precedentul unui popor care s-a reîntors pe meleagurile istorice în Asia Mica, stăpânite dinaintea erei noastre, ar însemna pentru maghiari, care au ajuns în Europa în secolul al nouălea, întoarcere în stepa euro-asiatică.
Conflictul inutil pe tema reînmormântării unui originar din România rătăcit nu poate fi în favoarea bunelor relații româno-maghiare. Având în vedere că nici până în zilele noastre Germania nu s-a distanțat de Dictatul de la Viena, prin care Hitler, dornic de pace în Europa, ne-a obligat 1940 să renunțăm la o parte din Ardeal în favoarea Ungariei, trebuie să înțelegem că politica actuală în privința minorităților implică cel mai mare pericol la adresa statului.
În concluzie, putem observa că nu este indicat să fim politic mereu sub cineva, deoarece nu ne apără de sacrificii teritoriale sau angajamente devastatoare. Alături de vecini ar putea fi mai favorabil decât sub tutela unei mari puteri. Precum Germania a realizat că doar împreună cu Franța, în ciuda tuturor conflictelor istorice, poate să-și atingă scopul în Europa, ar trebui și noi să inițiem un nou dialog cu Budapesta. Spiritul de Robin Hood la nivel de Europa al premierului maghiar dr. Viktor Orban, care a înțeles mai bine decât oricare alt șef de stat din fostul bloc comunist că UE se transformă treptat într-o nouă Uniune Sovietică, are nevoie de solidaritate și sprijin din partea noastră. Ce ne împiedică să fim solidari cu premierul Orban, care a avut curajul să introducă impozite pe cifra de afaceri a retalierilor străini și a concernelor energetice străine? De ce nu ne inspiră efectul favorabil al fixării cursului de schimb a forintului cu francul elvețian, pentru protecția oamenilor cu datorii în monedă străină? Fiind solidari în vecinătatea noastră, am da dovadă de un europenism mai valoros decât definițiile sterile și teoretice de la Bruxelles.
Europa este în criză, iar o cooperare regională ar fi mai mult decât binevenită, fiind ancorată într-un mediu real de interes comun româno-ungar. După acest înțeles al tovărășiei și compasiunii pentru o cauză comuna în această parte a lumii, chiar nu ar mai conta dacă ar fi o horă mare sau un ceardaș. Rămâne datoria noastră de a-l explica și reîngropa pe Nyiro ca pe un adevărat cetățean al acestor meleaguri. Deocamdată, în Ardealul profund, urmărind cu nedumerire tot tărăboiul politic româno-ungar, un bătrân din Hodiș se întreabă: «No – da de ce l-or deshumat pă bietul om?!»
