Ultimele zile ale României noastre televizate arată mizerabil. Un președinte și un premier care se ceartă, se jignesc, se trântesc pe ”pajiștea și în spatele casei” românilor sătui de vulgaritate. Zilele noastre pe ecranele lor arată cam așa: la graniță este război, iar ei, politicienii, se comportă imberb, fac un târg nefiresc al cuvintelor ”în direct”, ca să pară mai interesanți. Nici cu unii dintre moderatori nu mi-e rușine, folosesc verbul într-un ton alegro, vorbesc în același timp cu invitații, sunt ”savanți de renume mondial” la capitolul cultură și istorie, încurcă numele personalităților sau nu citează sursele, tipic politicii de comunicare de sud-est (ca la meteo…). Bășcălia este șeful suprem al celor ce afișează o aroganță greu de suportat.
Cum își pot imagina că mai au credibilitate, măcar cât picul negru de sub unghia celui ce spală parbrize în intersecții? Peste toate astea, Băsescu, șeful bășcălioșilor, ”neînfricatul matelot” cu zâmbetul împietrit sub valul de 16 metri (cum se laudă), dar cu planuri de viitor în agricultura modernă, vine la Timișoara. Oare de ce? Să spună lumii să o voteze pe tanti Nuți? Sau să ne arate că nu-i pasă de Curtea Constituțională și face campanie cui vrea el, că doar în timpul liber face ce vrea?! Să ne arate că dacă avem primar liberal și președinte al Consiliului Județean Timiș un pesedist nu se teme de reacția bănățenilor față de artificiile pentru PMP, un partid pe care-l crede mai mult decât o broscuță agitată pe lângă un râu impunător.
Bășcălia afundă România într-o mlaștină a umorilor, pe care unii le-au transformat în politică de stat. O rușine! Un dezmăț cu dispreț, lipsă de respect față de cei mulți, lipsa credinței profunde, reale, fără teamă că și în politică există Dumnezeu. Campania pentru europarlamentarele românești este presărată cu prea puține tonuri serioase, toate promisiunile sunt atât de generale, încât abia le auzim, ba îl auzim pe Băsescu, în hohote colorate de încărcătura negativă a unuia care mai are doar câteva luni pe scaunul de la Cotroceni.
Bășcălia aceasta l-a făcut chiar și pe Iuliu Maniu să se întrebe, după unirea din 1918: ”Ce-am făcut? Ce-am făcut?” (documente istorice). Bășcălia de pe Dâmbovița i-a speriat pe strămoșii noștri, pe bunici, pe părinți, pe noi, îi sperie pe cei mai tineri și habar nu avem cât de tare îi va speria pe cei ce vor urma. Știu doar că dacă mai privim emisiunile de Dâmbovița nu o să mai știm dacă la noi este pace sau război!
