.jpg)
„Twaddle tendency” se numeşte, în ştiinţă, fenomenul vorbăriei. Mai pe româneşte, pălăvrăgeala sau efectul „Cristian Diaconescu”. Psihologii argumentează că neştiinţa, gândirea lentă şi stupiditatea produc în cap nelămuriri. Prin urmare, un val de cuvinte chinuite ar avea rolul de a masca necunoaşterea.
Acest efect este răspândit mai ales printre fotbaliştii care au ratat poarta şi trebuie să explice unor jurnalişti curioşi eşecul. Dar şi în rândurile unor politicieni care nu au avut niciodată o victorie electorală şi încearcă printr-un discurs alambicat, o păsărească distinsă, să mimeze competenţa. Pentru domnul Cristian Diaconescu, candidatul Partidului Mişcarea Populară la Preşedinţia ţării, chiar nu contează gradul de popularitate la români, ci faptul că pare cel mai priceput candidat.
Domnul Cristian Diaconescu a demonstrat recent efectul flecărelii, cu ocazia discursului premierului Viktor Orban de la Băile Tuşnad. Cu jumătate de gură ocupată cu o prună şi cu cealaltă cu vorbe goale, a explicat simpatizanţilor PMP că „axa Moscova – Budapesta nu va trece prin nicio regiune a României vreodată”. Aşa crede domnia sa din auzitele prin cancelaria prezidenţială, că Ungaria ar pofti, cu ajutorul Rusiei, la o parte din Transilvania?
Iniţiat în secretele statului, dl. Diaconescu vrea aşadar să arate că are un avantaj faţă de ceilalţi candidaţi, făcând, pentru cucerirea sufletelor, alba-neagra cu Ardealul. Oare cât s-a gândit înainte să slobozească porumbelul? În mod sigur a avut în minte strânsa sa colaborare cu Fundaţia germană “Konrad Adenauer”. Această alonja a Ministerului de Externe al Germaniei care finanţează mişcarea FIDESZ, a premierului Ungariei, îl curtează de ceva vreme şi pe mlădiosul Cristian Diaconescu. Relaţia cu bastionul dogmatic al spaţiului vital german a atins în mai a.c. un nou punct culminant: La propunerea iepurelui (patruped cu urechi mari, căruia îi tremură blăniţă zărindu-şi umbră printre tufe) prezidenațial, domnul Traian Băsescu i-a conferit lui Hans-Gert Pottering, preşedinte al Fundaţiei “Konrad Adenauer”, Ordinul Naţional “Steaua României” – în grad de mare subofiţer.
Cristian Diaconescu nu ratează nicio ocazie să se gudure pe lângă Germania, sperând că schimonoseala sa cu valorile europene îi va impresiona pe nemţi. Urmând să înţelegem, probabil, că suntem în preajma acestor valori prin continuitatea în funcţii politice a foştilor activişti de partid şi menţinerea privilegiilor unui grup restrâns de oameni, fideli statului, indiferent dacă acesta este aparent ceaușisto-comunist sau liberalo-european. La un nivel trivial, manifestarea supuşeniei prin elogiere poate fi interpretată ca un ultim relict al educaţiei comuniste de care s-a bucurat acest fost activist de partid cu studii de specializare în marxism-leninism. Mai grav este însă dacă poate fi interpretată ca o dependenţă sau vulnerabilitate a unei persoane care aspiră la conducerea statului cu mirul unei puteri străine.
Dacă Angela Merkel a fost în mişcarea tineretului socialist al Republicii Democrate Germane, oare Cristi-om cinstit de ce să nu o întreacă? Doar a fost secretar adjunct cu probleme politico-ideologice al biroului A.S.C. şi judecător sătesc, însărcinat cu pedepsirea şi înfierearea celor care atentau la valorile comunismului local: găini, corcoduşe, mălai.
Ceea ce fosta cătană ideologică şi astăzi candidat PMP nu a înţeles este că daltonismul politic de stânga-dreapta de la Bucureşti, tradiţional fixat cu obstinaţie între est şi vest, Moscova sau Berlin-Washington, este astăzi depăşit. Axa Berlin-Moscova este atât de vizibilă şi comentată până în cele mai uitate colţuri ale Europei încât numai un şantajabil al Berlinului poate critica Moscova cu jumătate de gură, contrabalansând omiterea Germaniei în ecuaţie, cu vorbe goale. A trece cu vedere resuscitarea axei Berlin-Moscova, tocmai datorită unor angajamente faţă de Germania, nu face decât să ne arunce mai puternic în braţele Rusiei. Indiferent care ar fi vocabularul dur la adresa Rusiei, trebuie mereu să ne înterbăm dacă aceeaşi politiceni ar repeta acuzaţiile şi la adresa Berlinului, acesta fiind astăzi mai aproape de Moscova decât de Washington. Sintagma euro-atlantică este un produs expirat. Dependenţele politicienilor români de finanţările generoase ale fundaţiilor germane în România rămân, însă. Firesc, totodată, că la doi ani de la încercarea eşuată de suspendare a preşedintelui, camarila băsistă să fie încă profund îndatorată doamnei Merkel pentru sprijin. Dar de ce este apropierea ruso-germană pentru evaluarea riscului de instabilitate în zonă cel mai mare pericol pentru România? La periferia Europei, România trăieşte cu falsa impresie că integrarea ţării în UE şi jertfa adusă Bruxelles-ului sunt preţul pentru protecţia faţă de Rusia. Şi ce ne facem dacă Germania, stăpânul Uniunii Europene, bate iarăşi palma cu ruşii şi noi, vrând, nevrând, suntem în masa de manevră a tandemului Merkel-Putin? Trist, dar adevărat că nimeni nu pomeneşte experienţa României pe urma pactului Molotov-Ribbentrop, care a tranşat România în cea mai pragmatică formă a realpolitikului, pentru a servi intereselor acestor două mari puteri. Unii au avut interese economice, iar alţii simple pretenţii teritoriale. Berlinul a conservat atâta România cât să-şi asigure aprovizionarea cu petrol şi grâne, lăsând restul de două treimi din teritoriul României la cheremul vecinilor.
Marele cunoscător de politică externă şi tărâţe furate din Ilfov nu realizează că linguşelile pe lângă Berlin ne vor aduce în scurt timp din nou la scenariul din 1940? Măcar să fi înţeles că ar putea avea de ales cândva între o alianţa cu Washingtonul (aşa cum a încercat cam fără succes actualul sau stăpân) care ar supăra evident noua putere euro-asiatică sau să acceptăm să ne împartă Europa. Nu cred că un micro-judecător comunist din sectorul agricol este exact acel exemplar rar pe care şi-l dorea doamna Udrea în PMP când şi-a exprimat preferinţele: “un om tânăr, care nu a trăit în comunism, care a învăţat şi s-a dezvoltat în România de după 1990”. Deciziile sale imprevizibile şi bruşte, care de la o clipă la alta îi frâneaza elanul şchiop, ar trebui să poarte măcar un nume. De preferat ar fi un termen din mediul alunecos precum schiul alpin, care se referă la frânatul elegant printr-o manevrea laterală numită “Cristiana”.
Bugs Bunny este un patruped inteligent, cu simț al umorului. În mod trist pentru candidat, personajul spre care aspiră nu cunoaşte ce este pălăvrăgeala, pentru că nu a trăit în comunism şi nu are de mascat prin vorbe un trecut îndoielnic. Dar nu e totul pierdut. După ce va rata şi alegerile din toamna, domnul Cristi va mai avea o şansă: să se profileze pe imaginea de divă văduvă şi manierată care ne spune din priviri că nu a avut parte de bărbatul ideal. Aşa, cel puţin, va face rating la ştirile de la ora 17.
