Pentru Mihai Eminescu expresiile „neam” și „țară” au avut o semnificație etnospirituală aparte, fiind încărcate cu aura sfințeniei. Pentru el, neamul din care se revendica era neamul rumânesc – neamul băștinaș în vatra Daciei getice, iar țara lui era România – care încorpora toată vatra pământeană unde se vorbea românește – explică dr. Aurel V. David în studiul ”130 de ani de la asasinarea lui Eminescu. Iubirea de Neam și Țară a Românului Absolut”, pe mihai-eminescu.ro.
Dr. David mai susține că opera poetică a lui Mihai Eminescu, precum și scrierile cu caracter politic și social arată că virtutea eminesciană a iubirii de neam și țară este expresia forței sale intelectuale, pe fundamentul căreia a urmărit cu abnegație, consecvență și credință idealul unității naționale. Aceasta încorporează următoarele fundamente etnospirituale:
1.respectul față de părinți și locul natal; 2. credința și educația creștină; 3. asumarea și apărarea identității neamului; 4. croirea hărții mentale a vetrei neamului; 5. reconstruirea profilului etnospiritual al „bunului român”; 6. apărarea limbii române și afirmarea culturii naționale; 7. așezarea istoriei neamului pe fundamentul adevărului; 8. îngemănarea naționalismului, patriotismului și românismului; 9. deșteptarea nației și apărarea trebuințelor nației; 10. apărarea fraților aflați în sărăcie și sub stăpâniri străine;11. credința în făurirea statului național unitar român; 12. spiritul de jertfă pentru neam și țară 1. Respectul față de părinți și locul natal -explică dr. Aurel V. David în studiul ”130 de ani de la asasinarea lui Eminescu. Iubirea de Neam și Țară a Românului Absolut”, pe mihai-eminescu.ro.
Călugărul Nicu Steinhardt atenționează în Mărturisire:
”Îl iubesc pe Eminescu. Ziua de 15
ianuarie e pentru mine o zi sfîntă. Nu uit, cînd sunt în București, să depun și
eu o floare la statuia din fața Ateneului, operă a sculptorului D. Anghel.
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declarație
unilaterală de voință, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de
nevolnic și neîndeptățit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică
poate privi un rege. Tot astfel, fără nicio justificare, iubesc în mod
orbitor și total poporul românesc și „fenomenul românesc“.
Și apoi Eminescu, prin fermitate și curăția caracterului, îmi e sprijin de nădejde în credința că poporului român îi e menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvîntată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica.
Cît de fericit sunt că mi-ați dat prilejul să-mi mărturisesc dragostea despre Eminescu și fenomenul românesc – a mărturisit Nicolae Steinhardt la Mănăstirea Rohia, în 24 martie 1989 (Confesiune făcută cu șase zile înainte de a trece la Domnul – 30 martie 1989)mihai-eminescu.ro)
Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop scrie despre Românul Absolut: Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Eminescu şi Transilvania – în conferință de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale: foto Alina Bianca Bălan (www.mihai-eminescu.ro).
”Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său.
Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet.
Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1].
De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu.
În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română -mai susține Ioan Aurel Pop.
