Acasă Editorial De Paşti, acum 20 de ani…

De Paşti, acum 20 de ani…

719
DISTRIBUIȚI

Primul Paşti liber, acum 20 de ani, era un fel de „centrul universal al primăverilor”.  Parcă fiecare floare avea alt miros, parcă fiecare om era mai frumos. Nu se mai temea nimeni de gorilele lui Ceauşescu, de „fiii şi fiicele” cu frunţile înguste, dar cu ochii deschişi spre vreun vecin, care, sărmanul,  aducea în casa copiilor săi câte un miel, tăiat pe tăcute. Nu se mai temea nimeni să-şi facă semnul Sfintei Cruci în faţa unei biserici şi, mai ales, toată suflarea era la Slujba de Înviere. Aşa îmi amintesc, în imagini succinte, Paştele  din 1990. Lipsea cineva, lipsea Regele,  dar el avea să fie curând în ţară. Primăvara de acum 20 de ani era semnul renaşterii noastre, era începutul viu al unui optimism greu de evaluat, căci era optimismul inconştient al fericiţilor necondiţionat. Era, într-un fel, defularea tuturor energiilor cantonate în noi atâţia ani. Paştele este sărbătoarea renaşterii, a Învierii,  a  dragostei, a  capacităţii  noastre de a învinge, în numele lui Dumnezeu, orice obstacol. Chiar şi moartea. Azi este vinerea tristeţii. Aceea în care Christos a fost crucificat. Avem, cu toţii, crucificările noastre, incomparabil mai  mici, mai meschine decât toată suferinţa Mântuitorului, dar speranţa,  siguranţa că vom învinge, atâta timp cât dreptatea este de partea noastră, sunt legate numai de El. Nu putem învinge dacă dorinţa noastră se construieşte pe suferinţă. Nu putem fi curaţi în rugăciunile noastre, dacă ele  se referă la ţinte materiale, meschine şi ariviste. Azi e ziua tristeţii, dar Duminica Paştelui este cea a bucuriei, cea a biruinţei răului, a probei că Îngerul de Lumină îl biruie definitiv pe  cel al întunericului. Cum este ACEST Paşti  pentru români? Cât  de mare şi cât de adâncă este suferinţa românilor, acum când sărăcia este „marea doamnă” a prezentului, când furia este expresia generală a  atitudinii în relaţiile dintre oameni, când toleranţa este o „rara avis” şi, mai ales, când iubirea a devenit doar un şlagăr pentru decodificarea trivialităţii. Cine mai ştie care este limita între manipularea  unor atitudini şi dragostea reală? Oameni în care credem ne păcălesc a doua zi, iar cei  pe care-i mai şi votăm ne râd în nas, din vârful unei victorii false, mizerabil de trecătoare, dar cu urme pe calea credulităţii noastre. Falşii idoli îşi fac de cap cu falşii eroi, iar românii aşteptă Paştele cu o tristeţe demnă de amintiri penibil de triste. Amintirile unor ani devastatori sunt acum prezentul  activ. Planurile se suprapun, nefast, aş spune. Cu toate acestea, există speranţa. Aceea că Binele va învinge, în final, răul. Să fie Paştele nostru semnul învingătorilor.

Comentarii

comentarii