.jpg)
În cartea sa celebră „Tunurile din august”, istoricul american Barbara Tuchman relatează o întâmplare. În august 1914, în preziua primului război mondial, într-o cafenea din Aachen, un intelectual german îi spunea unui ziarist american.
„Noi germanii suntem poporul cel mai muncitor, mai serios și mai educat din Europa. După acest război, cultura germană va lumina omenirea”. Despre excepționalismul german, ca și despre „calea specifică” (Sonderweg) a Germaniei există o întreagă literatură și despre acest concept se poartă adesea dezbateri vii. Excepționalismul și calea specifică sunt superlative sui-generis menite să definească trăsătura dominantă a națiunii. Dar ambele sunt concepte vagi și ambigui, cu conotații fie pozitive, fie negative, fie ambivalente.
Așadar, normalitate versus excepționalism. În 1999, Egon Bahr publica un articol cu titlul „Normalizarea politicii externe germane. Cooperare emancipată în loc de tutelă comodă” în care anunța că Germania s-a angajat „pe calea normalității”. Adică să depășească stadiul de „gigant economic” și „pitic politic”. La câțiva ani după reunificare, în 1992, Germania a solicitat, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, și-a exprimat dorința de a juca un rol din ce în ce mai important în UE și a demarat o activitate pe toate azimuturile. Intervenția Bundeswehrului, din 1999, în cadrul misiunii internaționale în Kosovo (KFOR) marchează o cotitură decisivă în politica externă germană. Pentru prima oară după al doilea război mondial, armata germană participa la o operațiune militară în afara teritoriului german. Începând din noiembrie 2001, trupe germane au fost trimise alături de militari americani în Afganistan, dar Germania a refuzat, în 2003, să trimită trupe în Irak. În noiembrie 2001, cancelarul Gerhard Schroder vorbea de „responsabilitatea crescândă” și de „noile îndatoriri” pe care este chemată să și le asume Germania.
Dacă până la unificare rolul internațional al Germaniei se baza pe echilibrul „dublei moșteniri” – ancorarea la Vest a lui Adenauer și deschiderea spre Est a lui Brandt, noile condiții au impus o poziție mai activă, care avea să fie privită totuși cu suspiciune de aliați (cu excepția SUA).
Reflexul acestei dileme a impus un „profil scăzut” pe scena internațională. Pentru președintele Germaniei Roman Herzog, și o politică externă „fără crispări” înseamnă normalitate. De pildă participarea la operațiuni militare în Kosovo, care nu e în zona NATO, sau, pe un plan mai larg, afirmarea intereselor naționale ale Germaniei în viața internațională.
Aducând în discuție, în mod indirect, problema culpabilității istorice a Germaniei, pentru declanșarea celor două războaie mondiale, Helmut Schmidt a dezvoltat ideea conflictelor dintre centru și periferie în Europa. „Centrul” a fost tot timpul câmp de bătălie” – a spus el. În secolul al XVII-lea, cele mai lovite de războaie au fost teritoriile germane, în secolul al XIX-lea, Germania a provocat „calamitățile”. Oricum, „în numeroase rânduri, noi, germanii, am făcut alte popoare să îndure suferințele legate de situația noastră de putere centrală”. Este oare un blestem să fii putere centrală?
Externalizarea politica a Germaniei pe continent mai în fiecare perioadă istorică trebuie sa tina seamă și de interesul celorlalte țări europene, de interesul fiecărei țări. Nu este rolul Germaniei acela de a asigura fiecărei națiuni un loc anume în casa europeană. Țările europene și-au câștigat ele însele locul cuvenit în Europa şi în lume, prin propria lor istorie. Ele au deja locul lor în Europa, nu este nevoie ca Germania să fie aceea care să li-l stabilească sau confirme. România, de pildă, are un loc mai bun și mai sigur ca Germania, pentru că nu depinde de războaie și nu are nevoie de o penetrare permanentă a piețelor străine în efortul de a-și asigura un nivel de trai. România, ca și alte țări europene, își asigură nivelul de trăi prin cultivarea pământului, prin ceea ce gândește și făurește poporul ei, din păcate, acum şi prin austeritate. România nu cere, ca alţii, adică insistent și uneori într-o manieră intolerabilă, de la vecinii ei să-i accepte cu orice preț și în orice condiții produsele.
În schimb, Germania are niște așteptări la nivel de trai după părerea mea inacceptabile. Și ele nu pot fi finanțate decât de periferia Europei. În această situație, este vorba nu de o problemă europeană, ci de o problemă strict germană. Germania trebuie să se întindă cât îi este plapuma. Nu este vina Europei că această țară este artificială – și zic artificială pentru că nu este în stare să trăiască din ceea ce produce și din ceea ce cultivă. Probabil că Germania e prea industrializată pentru pacea europeană. Dar nu putem noi astăzi, la nivel european, să ne supunem Germaniei pentru a susține toată această industrie a ei. Europenii nu au nici o obligație față de Germania în această privinţă.
Întrebat de un deputat când va deveni în sfârșit Germania o țară normală fostul cancelar Helmut Schmidt aducea în discuție o nuanță. Și i-a răspuns: „Nu într-un timp previzibil. Căci se opune povara istoriei noastre, monstruoasă și unică. Se opune și poziția noastră centrală – suprapondere pe plan demografic și economic – în inima continentului nostru, foarte mic dar incredibil de variat în ce privește națiunile”. Dezlegat de orice răspundere oficială, dar cu prestigiul său istoric, fostul cancelar reafirma rolul preeminent al Germaniei în Europa, un rol determinat de condiții obiective – istorice, geopolitice, demografice, economice.
