Au trecut mai bine de două luni de la lansarea campaniei „Nu te pune cu timişorenii!” şi bilanţul este pozitiv: campania a ajuns în şcoli, licee, universităţi, în pieţe publice, publicitatea campaniei prin afişaje este apreciată şi, mai ales, comunicarea este eficientă. Ne scriu timişorenii, iar noi transformăm mesajele în articole de presă, după ce luăm pulsul reacţiei din partea instituţiilor publice: primărie, poliţie, RETIM şi altele. Cluburile Rotary din Timişoara şi Fundaţia Bega sunt active şi proactive, colegii din presă sprijină campania, Timişoara a început să arate, din nou, a… Timişoara.
Avem acum o problemă nouă: zgomotul. Este imposibil să stai liniştit la o terasă, este gălăgie, muzica devine asurzitoare, ai nevoie să apelezi la corzile vocale, în extensie maximă, pentru exteriorizarea unor idei, se intră într-o agitaţie de grup, dacă se încearcă o minimă înţelegere a cuvintelor spuse de cineva, se trăieşte într-o nebunie fonică.
Peste toate, strada este mai agitată ca oricând: maşinile sunt conduse cu geamurile deschise, iar din interior, demonul zgomotelor scoate fum pe nări: şoferii, nu mai în vârstă de vreo 18 – 19 ani, cuprinşi de febra hormonală şi dorinţa de a se face auziţi, lasă să iasă afară toată energia negativă a refulărilor interioare, de parcă ia foc „ambarcaţiunea personală”.
Nu se poate merge în zona Pieţei Unirii, pe jos, pentru că urlă strada de nebunia boxelor din cine ştie ce maşină, iar poliţia trece nepăsătoare.
Ne scriu cetăţenii oraşului, ne scriu despre cum au nevoie de oamenii din poliţie, dar angajaţii statului sunt tot mai puţin sensibili la vocea străzii.
De fapt, acesta este barometrul bunului-simţ, al nevoii imediate de probare a încrederii în oamenii investiţi în funcţii, poziţii şi „altitudini”.
Timişoara este sub asediul decibelilor produşi de tembeli.
Bine ar fi dacă Timişoara ar fi sub asediul şi sub presiunea bunului-simţ, al schimbării imediate spre normalitate. Nici măcar la semafor nu se poate sta, în aşteptarea impusă de culoarea vieţii moderne.
Nu mai contează roşul. Este ignorat. Iar cel civilizat este călcat de zgomotul claxonului pe care poliţia se preface a nu-l auzi, într-un oraş în care claxonatul este interzis. De fapt, ce se mai respectă pe străzile noastre?
Poate numai vagabondajul mai are respectul celor care-l practică. Poate numai cei care se plimbă cu buricul la vedere, de sub cămaşa descheiată a celui care nu mai respectă nici măcar pudoarea noastră, aceea minimă (semnul decenţei, care ne desparte de regnul animal), numai aceia mai au loc pe străzile pe care motocicliştii fac ravagii în viaţa străzii.
Ca să nu mai vorbim despre grupurile organizate de golani, care stau pe străzile Timişoarei, îşi vânează victimele şi nimeni nu-i întreabă nimic.
Asta, în condiţiile în care oamenii sunt ucişi în propriile case, alţii sunt prădaţi.
Despre ce vorbim? Ah, da, despre Timişoara sub asediul nesimţirii.
