Încă nu ne-a fost dat să cunoaştem vreun important lider politic din România care plecând din primul partid al cărui membru a fost, să fi ajuns remarcant în altul, de pe cealaltă parte a şanţului doctrinar
Doar aşa, au trecut pârleazul în disperare sau din naivitatea că în noua reşedinţă politică ar putea prelua frâiele (din calitate de nou venit, câtă naivitate!) şi să ajungă, precum acrobaţii de la circ care fac joc de gleznă pe saltele ce-i propulsează până-n vârful cupolei.
Marile (sau doar zgomotoasele) fuziuni l-au lăsat întotdeauna pe dinafară pe unul dintre foştii lideri ai partidelor-părţi şi dacă aceştia au avut ambiţii de a rămâne eterni conducători, fuziunile nu au fost de succes, ci s-au rupt, au apărut aripi, partide noi şi astfel ne-am trezit cu tot felul de mişcări, fronturi, uniuni etc.
Nu poţi să fii simţitor de stânga, care ai activat în PSDR – PSD zeci de ani şi să spui că „Stânga nu e bună nici să-ţi faci cruce”, doar de necaz pe cei de stânga cu care ai mâncat o pâine şi care ţi-au adus o eventuală notorietate, te-au făcut parlamentar, sau doar pentru că ai ceva informaţii că s-ar putea să te lipeşti de o Dreaptă. Nu merge. Iacătă ce păţeşte UNPR, care, oricum, la fundament are o mare adunătură de parlamentari nemulţumiţi în partidele pe ale căror liste au intrat în Casa Poporului, au trădat, au dezertat, iar generalul Oprea i-a atras precum magnetul unui „doctor” şi au format UNPR. Un fel de „recycle bin” politico-parlamentar. UNPR a primit tot ce avea o notorietate, de indiferent unde venea. Spre deosebire de Mişcarea Populară, al cărei lider, Traian Băsescu, a avut grijă să fie o construcţie „nouă”, ca pe sârmă, cu oameni tineri şi „curaţi”; că pe cei pătaţi penal i-a aruncat în PNL. Pe o sârmă nu poate exista degringoladă, pentru că pici. Pe sârmă se merge doar aliniat, fără cârteală, eventual cu mâna la chipiu, în semn de salut.
Ion Răducanu a avut un oarecare antrenament în de-ale trădărilor şi pactizărilor politice, dar cu Traian Băsescu era clar că nu are cum să pună de-o căldare cu zile bune. Pentru că acolo, în PMP, doar Băsescu dă ordine şi bate ciardaşul din călcâie (mai nou, hora moldovenească), în timp ce toţi ceilalţi execută. Dacă liderul nu e tiran, se duce naibii orice construcţie, mai ales când e de nivel (trans-)naţional. Şi iată-ne ca pe vremea lui Napoleon sau Hitler, care în 15 minute făceau din simplul soldat generali şi amirali, pentru ca în următoarele 2 minute să le rupă şi nasturii de la nădragi. Iar în semn de „solidaritate” cu mai micul şef (în comparaţie cu Băsescu),
E greu când pleci de-acasă şi trebuie să fii ascultător pe sârma politicii, mai ales când aceasta este ţinută de la capete pe degetele unor oameni indefiniţi doctrinar, ci doar interesaţi de propriile poziţii.
