Acasă Cultura Deschiderea stagiunii de concerte 2019 – 2020 la Filarmonica Banatul Timișoara

Deschiderea stagiunii de concerte 2019 – 2020 la Filarmonica Banatul Timișoara

297
DISTRIBUIȚI

Deschiderea stagiunii de concerte 2019 – 2020 la Filarmonica „Banatul” Timișoara va avea loc, vineri, 4 octombrie, de la ora 19, cu un  concert inaugural dirijat de maestrul Gheorghe Costin.

Programul cuprinde Simfonia nr.1 în mi bemol major, op.13 de George Enescu, „Ultimele patru lieduri” pentru soprană şi orchestră de Richard Strauss şi Suita simfonică „Tablouri dintr-o expoziţie” de Musorgski-Ravel.

La începutul frământatului secol XX, apare o capodoperă, o strălucită sinteză a întregii experienţe a simfoniştilor secolului anterior – prima simfonie a lui Enescu.

Avea 24 de ani şi deşi simfonia este expresia vie a fericirii, a luminii şi adevărului, nu apare deloc ca o lucrare de tinereţe, ci compozitorul dozează în ea extrem de eficace întreaga ştiinţă muzicală de până la el.

De aceea, mulţi muzicologi sunt tentaţi a căuta în mod naiv influenţe, când poate fi vorba doar de asimilări, continuităţi sau înrudiri temperamentale cu predecesori. Printre încercările de a descoperi influenţe s-au forţat asemănări cu muzica beethoveniană, numind  această simfonie eroica enesciană, ceea ce nu este neapărat peiorativ, dar în afară de aceeaşi tonalitate, este definitiv altă muzică.

Originalitatea profundă a lucrării este descoperită de analiştii partiturii, care observă în această simfonie un compozitor marcat de un romantism clasicizant absolut unic.

La fel, melomanii – dacă ascultă o interpretare corectă fără păreri prea subiective, pentru că Enescu a scris în partituri exact cum dorea să-i fie interpretate lucrările, indicaţiile sale fiind foarte precise – au posibilitatea să savureze muzica unui geniu şi nu atrageri colaterale spre alţi compozitori.

Vor percepe o muzică cu simţiri proprii şi profunde, invenţii permanente şi creativitate. Simfonia a fost finalizată în 1905, iar prima audiţie s-a petrecut la 21 ianuarie 1906, la Paris. A fost primită excellent, fiind cântată imediat în oraşe mari din Franţa. Enescu a dedicat-o colegului său de conservator, compozitorului italian Alfredo Casella.

Este cale lungă de la liedurile tinereţii lui Strauss, melodice şi strălucitoare, până la aceste extraordinare patru lieduri, cântecul de lebădă al unui înţelept, un artist rafinat, care îmbracă muzica poeziilor într-o orchestraţie de o rară măiestrie.

Sunt trei lieduri după poezii ale lui Hermann Hesse: Primăvara, Septembrie şi La culcare, iar ultimul lied este după poezia lui Joseph von Eichendorff: În strălucirea purpurie a amurgului.

Cel care are meritul de a le fi înmănunchiat într-o singură lucrare, care a pus şi titlul: Ultimele patru lieduri, este un foarte bun prieten al lui Strauss, Ernst Roth, şef editor la Boosey & Hawkes, o celebră editură de note muzicale.

Cuvintele de prezentare ale fiecărui lied ar fi prea sărace faţă de ceea ce poate face audiţia unei astfel de îngemănări măiastre dintre muzică şi poezie. Se poate spune că sunt ultimele licăriri postromantice din muzica unui mare compozitor. A compus liedurile în 1948, un an înainte de a muri (septembrie 1949). Solistă va fi soprana Irina Iordăchescu.

Arhicunoscută în lumea muzicii, „Tablouri dintr-o expoziţie” are o geneză interesantă. Totul a început cu întâlnirea dintre Modest Musorgski şi arhitectul Victor Hartmann, care era şi pictor.

Prietenia lor s-a născut din dorinţa comună de a revitaliza arta rusă. La trei ani de la prima lor întâlnire, în 1873, Victor moare de anevrism, la 39 de ani. Musorgski, şocat, organizează o expoziţie cu peste 400 de picturi ale lui Hartmann, în memoria acestuia.

Probabil atunci i-a venit ideea compoziţiei, astfel că în mai puţin de 6 săptămâni a finalizat o lucrare pentru pian căreia i-a dat titlul de mai sus. Ne aflăm în faţa unei suite romantice de tablouri programatice, un gen preferat de mulţi compozitori datorită libertăţii ce o conferă. O suită poate cuprinde cele mai diferite forme şi mişcări, reuşind să stârnească interesul prin libertatea de a construi contraste spectaculoase între părţi sau chiar între secţiuni.

În cazul nostru, este fericit faptul că aceste tablouri nu sunt numai imagini simfonice, dar, la propriu, este vorba de transformarea în muzică a unor tablouri dintr-o expoziţie, legate între ele de promenada mereu influenţată psihologic de impresia lăsată de ultimul tablou văzut.

Varianta simfonică realizată în 1922 o datorăm lui Maurice Ravel. Acest prestidigitator în arta orchestraţiei, acest maestru al urzelilor sonore şi al culorilor, a desăvârşit opera lui Musorgski dându-i viaţă perenă pe marile scene de concert -a conchis concertmaestru Mircea Tătaru.

Comentarii

comentarii