Nici nu mi-am dat seama cum a trecut aproape o oră, cât am discutat cu minunata personalitate Lavinia Melania Bratu. „Ce poate fi mai special decât să citești mult și să împărtășești cu ceilalți! Este ca o picătură de apă într-un ocean care creează unde și se propagă.” Dr. biolog, consultant nutriție, terapeut medicină complementară și alternativă, lector, dar mai mult decât toate acestea, o ființă cu o doză deosebită de umanitate, ne-a acordat următorul interviu:
Daiana Cerna: Trăim într-o lume în care totul este pe repede înainte, ne plângem de stres. Cum putem să nu picăm în capcana stresului?
Lavinia Bratu: Acest ”repede înainte” depinde și de voia noastră proprie. Stresul este o creație a minții noastre care este în grabă, care vrea să-și facă voia ei proprie mereu și este ușor egoistă și individualistă. Hrănim acest ego și ne trezim că suntem în incapacitate să mai facem față. Trepidăm, în loc să facum un lucru simplu: să ne oprim, din când în când, să ne conectăm cu ceilalți, cu natura, să dăruim. Omul este făcut să fie bun, este făcut să dăruiască celui de lângă el iubire, atenție, compasiune. Ei bine, noi ne-am îndepărtat de lucruile acestea și am devenit, dintr-o data, foarte solitari în noi, egoiști și stresați în același timp.
D. C.: Chiar de dimineață am avut o discuție mai aprinsă cu bunica, la masa, care îi zicea tatălui meu „Sorine, ia-ți pastila de tensiune.” Iar eu am întrebat „De ce îi dai atâtea pastile?” și răspunsul ei a fost că „Atunci când este stresat îi oscilează tensiunea.” I-am zis „Dar nu este mai bine să rezolve cauza stresului, să stea calm și atunci să nu mai ia pastile?”
L. B.: Sigur, așa este!
D. C.: Și parcă m-am izbit de un zid atunci: „Tu nu știi cum e! Tu ești mică și nu știi cum e viața.” Nici nu am mai știut ce argumente să folosesc să înțeleagă ce cred eu.
L. B.: Sigur, pentru că provine din altă lume. Este vorba despre o protecție exagerată și credem că o pastilă poate să rezolve tot. Nu este așa. Ea poate să ajute, dar mai este nevoie de ceva! Da, asta e cu lumea, cu stresul. Nu mai avem timp să trăim, nu mai avem timp de… lucrurile ce ne definesc ca oameni. Acum, lumea poate mai privește viața și doar din punctul din care ne naștem și până murim.
Dar din momentul în care ai o credință, o cultură, o inteligență spirituală dezvoltată, știi că viața de aici e o trecere și treci cu conștiința către o viață veșnică.
D. C.: Deci concluzia este să ne oprim și să ne conectăm la ce este în jur.
L. B.: Să ne conectăm la lucrurile firești. Să facem lucruri simple, să ne dăruim. Să ne dăruim realmente celorlalți. Sunt multe studii făcute de cum oamenii reușesc să se centreze într-o stare de bine, de echilibru, de longevitate și toate au legătură cu conexiunea cu ceilalți. Cel mai mare studiu făcut vreodată legat de gradul de fericire al oamenilor a fost început în `38 la Harvard și concluzia este foarte simplă: ce ne face să fim sănătoși și longevivi până în 80-90 de ani – bunele relații pe care le avem cu cei din jurul nostru, în familie și cu restul.
D. C. Ați menționat într-un interviu pentru televiziunea medicală că atunci când un om vine pentru prima dată la dumneavoastră aveți convingerea că vrea să se simtă mai bine. Iar rolul dumneavoastră este să-i faceți să se cunoască mai bine. Cum faceți asta?
L. B.: E clar că un om când vine la mine are nevoie de ajutor. Este un strigăt, o formă de a cere ajutor. Nutriția este un lucru foarte simplu. Aranjezi proporțile, caloriile în farfuria unui om și zici că ai terminat. Dar vedeți, nu despre asta e vorba. Lucrurile sunt mai complicate. Hrana este foarte strâns legată de iubire. Noi așa suntem creați: avem nevoie în primul rând de iubire, apoi de hrană și de o securitate să putem să ne dezvoltăm. Gândiți-vă că s-au salvat imperii la o cină. Mâncarea și actul în sine este ceva ce merge mai departe de nutriție. Oamenii, când încep să își schimbe modul în care se hrănesc, încep să își schimbe și starea. Au o altă energie. Mi s-a întâmplat de multe ori, cu tineri de 20-30 de ani, să vină să îmi spună după chiar primele ședințe că „mă simt foarte bine, dar mă simt schimbat și nu mai rezonez cu locul meu de muncă, o să aplic la alt job”. „Uau!” și în primă fază nici nu am știut ce să mai zic. Mă întrebam dacă „e bine, nu-i bine?”. Și tot eu mi-am răspuns: „E foarte bine! Că oamenii se re-creează, se redescoperă. Pur și simplu au o altă stare interioară și o altă energie. Și asta face și nutriția. Uneori putem și din corp să mergem mai departe în emoțional și în inteligența spirituală și să le împletim.
D. C.: Trebuie așadar, să avem mereu în minte că există o strânsă legătură între ce mâncăm și emoții și sentimente.
L. B.: Categoric. Și de felul în care mâncăm.
D. C.: Și asta se legă în mod direct și de sport. Corect?
L. B.: Da. Sănătatea e ca o masă cu patru picioare. Un picior e somnul bun. Dacă nu avem un somn bun apar tot felul de disfuncții, mai ales la nivel cerebral. Un alt picior este alimentația. Un alt picior este flexibilitatea, pentru că omul este făcut să fie flexibil și asta nu o facem pentru mușchi, ci pentru oxigenarea creierului, pentru circulația limfei, a energiei și a sângelui în corp. Și al patrulea, care poate este cel mai important, este felul în care ne așezăm gândurile. Felul în care privim viața.
D. C.: Și ce înseamnă dacă uneori ne simțim copleșiți de emoții?
L. B.: E vorba aceea „Cum te simți? – Exact cum îmi e digestia.” Și gândiți-vă cum ne simțim în momentul în care am mâncat mult și suntem plini: nu avem chef de nimic, suntem greoi, parcă nici orizontul nu e foarte departe.
D. C.: Consumăm energie prea multă pentru digestie.
L. B.: Exact. Dar în momentul în care am mâncat ceva ușor și în cantitatea care trebuie, alta este starea noastră. Niciodată nu vom fi intuitivi, creativi, plini de inspirație, dacă suntem înbuibați de mâncare. Și asta o dovedesc, iarăși, studiile. Acum, de exemplu, în Statele Unite, gradul de obezitate este foarte ridicat și acest lucru este asociat automat cu anxietatea și depresia.
D. C.: Și de unde vin anxietatea și depresia, de fapt?
L. B.: Cu siguranță vin de la izolare, de la nemulțumire, de la frustrare. Noi, oamenii, nu avem tiparul supraponderal în ADN. Ideea e că nu ar trebui să fim nici grași, nici slabi. Fiecare este în felul lui, individual. Doar că un grad de obezitate avansat este asociat cu mortalitate. Șansele sunt crescute și normal că le afectează și starea oamenilor. Există normalitate, supraponderalitate și obezitate. La obezitate lucrurile sunt mai complicate. Dar nu există un standard al greutății ideale, doar că atunci când am depășit „pragul” potrivit pentru noi, corpul dă niște semnale. Poate o tensiune mărită, poate un colesterol și atunci ne dăm seama că ceva nu este în regulă. La fel și diabetul, chiar și atacul cerebral, toate au o bază plecată din hrană.
D. C.: Și din stres.
L. B.: Da. Dar repet, este o chestiune pe care noi ne-o facem. Omul e venit cu un potențial fantastic în sănătate, dezvoltare și prosperitate! Noi nu avem în programul nostru genetic boli, nu avem stres. Avem doar eustres care este vital în adaptarea la mediu pentru că ne face să ne ferim de o mașină, de exemplu. Dar distesul este o acțiune voluntară pe care o facem.
D. C.: Și cum ar trebui să ne raportăm la sport până la urmă?
L. B.: Asta depinde de cât sport am făcut până în momentul actual. În plus, depinde și de greutatea pe care o avem și condiția fizică, în general. Cu ce putem începe acum, că tot vine primăvara: cu 30-40 de minute de mers în așa fel încât să transpiri când ajungi acasă. E simplu: ieși, plimbă-te, deschide ochii, uită-te la oameni, la copaci, la tot ce se întâmplă în jurul tău. Indiferent de perioada din zi, când puteți, vă garantez că veți dormi mai bine.
D. C.: Și după? Care este pasul următor?
L. B.: Cum se simte omul bine. Poate trece la o alergare ușoară dacă e posibil sau înot sau la sală. Depinde de fiecare. Vedeți, noi trăim într-o era fantastică, unde oamenii au nevoie de nutriționist pentru că nu mai știu ce să mănânce. Au nevoie de antrenor personal pentru că nu mai știu să se miște fizic. Dar din păcate, adaptarea, acomodarea la viață ne face să ne conectăm la oameni care să ne ajute în felul acesta pentru că suntem, cumva, plafonați, închiși, obosiți, muncim 8 ore pe zi.
D. C.: Sunt norocoși cei care muncesc doar 8 ore!
L. B.: Da. Ne-am îndepărtat de la firesc, de la lucrurile simple și din păcate lucrurile astea ne dăunează foarte mult.
D. C.: Dar unii oameni merg la sală pentru că nu au încredere în corpul lor, nu neapărat pentru sănătate.
L. B.: Și acolo e o problemă. Este o metodă să caute să-și îndeplinească niște nevoi personale. De exemplu, mersul la biserică: „Mă duc la biserică pentru că acolo sunt acceptat. Acolo mă întâlnesc cu niște oameni pentru că mă integrez și asta mă face să mă simt bine.” La fel este și mersul la sală în cazul oamenilor de mai sus. Acolo este vorba de integrare între niște oameni care au aceleași aspirații. Și astfel, crește puțin și stima de sine sau chiar nevoia asta de acceptare a celorlați. Oricum, în toate trebuie să existe o cumpătare. Omul nu-i făcut se fie perfect, nu suntem sfinți, dar e important să nu cădem în exreme.
D. C.: Și dacă au oamenii o încredere scăzută în ei, cum ar putea să și-o ridice?
L. B.: Exact cum v-am spus vis-a-vis de introspecția personală. Răspunsul și schimbarea nu vin la prima întrebare, dar dacă mă tot întreb, la un moment dat voi afla. Punem întrebarea și după, chiar dacă aparent ne gândim la altceva, am lăsat o ușă deschisă în creierul nostru și răspunsul va veni. Vă aduceți aminte și de vorba aceea: Cu puterea minții putem muta și munții din loc. Cum ne sunt gândurile, așa ne este viața. Aveți grijă ce vă doriți, că pe bune, vi se întâmplă. Cu mintea proiectăm viitorul.
D. C.: Suntem ceea ce gândim.
L. B.: Exact. Și ceea ce mâncăm!
D. C.: Și dacă vine un om la cabinet și vedeți că are dorința de schimbare, însă are nevoie de mai multă motivare, curaj, să iasă din zona de confort?
L. B.: Tocmai acesta este rolul meu. Pentru că oamenii ar putea să se uite pe internet și să fie autodidacți și mulți dintre ei sunt, doar că uneori parcă ai nevoie de cineva. Toată viața ne căutăm unii pe alții, să ne ținem mâinile și să fim mai puternici. Oamenii au nevoie de ghidaj. Unii au nevoie să le fie rușine de cineva ca să-i motiveze, de exemplu. Depinde de fiecare cum au fost crescuți și ce deprinderi au dezvoltat în primii 6-7 ani de viață. În momentul în care mă întâlnesc cu un om într-o consiliere suntem într-un palier de egalitate. El este expertul din viața lui (știe cum este, știe tot ce a făcut) și eu sunt pe partea de nutriție și cumva, pe același palier, cu același efort, facem treaba să meargă și să dea roade.
D. C.: Dar pentru a evolua, oamenii trebuie să schimbe anumite tipare cu care sunt obișnuiți și faptul de a ieși din zona ta de confort pare dificilă de multe ori.
L. B.: Da, este dificil. Eu mereu îi îndemn pe oameni să înțeleagă că evoluția e evoluție. Mereu învațăm. Așa ar trebui să fim până în ultima zi: să învățăm zi de zi și să fim deschiși la schimbări. Până la urmă, asta înseamnă adaptarea la mediu. Iar dacă stăm să ne gândim la antropologie, omul are două carcteristici: perpetuarea speciei și adaptarea la mediu. Mai există și o a treia – evoluția personală, spirituală -, dar vreau să spun că prin adaptarea la mediu nu putem să credem că am reușit-o, că o avem și gata.
D. C.: Este un lucru pe care-l facem constant ?
L. B.: Exact. Așadar, trebuie tot timpul să ne lăsăm provocați și să încercăm să devenim mai buni. În toate programele de dezvoltare personală care se fac, vorbesc în primul rând despre o inteligență a corpului. Dacă nu ai format o stare bună în corpul tău prin nutriție și mișcare fizică, nu ai de ce să te duci mai departe într-o dezvoltare personală. Deci provocarea este să acceptăm schimbările. Eu îi îndemn mereu să fie atenți la cum se simt după ce schimbă, de exemplu, pizza cu salata. Nu mai au plăcera gustului, dar parcă au altceva. Și lumea vine și spune „Știți, aveți dreptate, m-am simțit altfel! Nu a fost așa rău, merge schimbul!” Și în cazul ăsta oamenii nu fac doar o schimbare mental impusă, ci este o schimbare la nivel de simțirie.
D. C.: Da, este o conștientizare efectivă?
L. B.: Da! Și atenția lor se schimbă. Conștientizare – un cuvânt foarte bun. Trebuie să fim atenți cu noi că altfel mintea e pe pilot automat. Ai făcut ceva, te întrebi imediat „Ce ai făcut? Cum te simți?” Analiză emoțională și mergi mai departe. Iar asta înseamnă progresul. Înseamnă cunoașterea noastră. „Omule, cunoaște-te pe tine însuți.” Și îi mai îndrum pe pacienți când au o ispită, când simt că nu mai pot să facă schimbarea sau vor să cedeze, să se gândească la faptul că dacă depășesc acele momente e ca și când ar urca nu o treaptă, ci trei! Așadar, toate momentele acelea vin să ne dezvolte.
D. C.: Și dacă, de exemplu, un om mănâncă zilnic carne și fast-food și simte că vrea să facă o schimbare, cum poate să facă totul treptat, să nu fie un șoc pentru organism?
L. B.: Niciodată nu scriu diete. Consider că este impropriu să scriu diete unui om pe care nu-l cunosc. Poate colegi de-ai mei fac asta, dar eu, nu. O luăm pas cu pas. De la o săptămână la alta schimb mâncarea de dimineață. Apoi schimbăm prânzul, apoi cina și tot așa. Nu merge totul dintr-o dată. Totuși, sunt cazuri când funcționează. De exemplu când omul are o boală și doctorul îi spune „Dacă nu faci asta, …” (mori, n.a.). Și dintr-o dată, schimbă tot. Se schimbă starea de conștiență pentru că intervine frica de moarte care creează instinctul de conservare.
D. C.: Am mai văzut cazuri de genul acesta. De exemplu un alcoolic, care oprit pentru că i-a fost foarte rău, a schimbat tot, dar după ce și-a revenit puțin, s-a reapucat de băut.
L. B.: Da, asta e o boală. E o dependență. E o chestiune psihică acolo. Din nefericire, un alcoolic nu va mai putea niciodată să ia un pahar de băutură și să se oprească acolo. Niciodată. La fel și în cazul unui fumător sau al unei persoane de 140-160 de kg. Dacă ajungi să slăbești la 80 de kg nu mai poți să te întroci niciodată la fast-food.
D. C.: Așadar, soluția este să se facă totul treptat?
L. B.: Așa lucrez. Nu-mi îndepărtez pacienții complet de lucrurile nesănătoase. Le mai las ocazia ca din când în când să guste un preparat fast-food, să zicem. Ulterior, se întâmplă ceva minunat: Atunci când mănâncă fast-food nu se simt bine. Hopaa!
D. C.: Deja corpul reacționează și se simte altfel?
L. B.: Și îmi spun că „a fost bun, dar m-am simțit greoi și ceva nu-i bine”. Dar, atenție, lucrurile astea nu se întâmplă imediat! Poate în trei ani omul acela ajunge să mai mănânce o dată la 3 luni, să zicem, și să simtă asta. Până atunci e posibil să mănânce o dată pe săptămână, apoi o dată la 10 zile și e ok, ritmul depinde de fiecare.
D. C.: În concluzie, dumneavoastră îi consiliați mai mult psihologic decât în oricare alt fel?
L. B.: Da, mâncarea este strâns legată de emoții. În momentul în care avem o compulsivitate pe mâncare, o dependență de dulciuri sau mâncat seara compulsiv, sunt chestiuni emoționale neîmplinite.
D. C.: Adică oamenii aceștia vor să-și umple niște goluri sufletești cu ajutorul mâncarii?
L. B.: Perfect. Fac acum un studiu pe dependențe. Intenția pozitivă din spatele mâncatului compulsiv. De fiecare dată când un om face asta, se pedepsește pe el însuși. Își sabotează sănătatea și starea de bine. În favoarea a ce? A unui gust? Nici vorbă. Există un strigăt de ajutor aici. Indiferent unde caut lucruri legate de dependență, fie că mă duc în psihologie, fie că mă duc în partea de credință sau în cultura creștină, toate spun un lucru: Este nevoia de iubire, nevoia de conectare cu ceilalți. Gândiți-vă la copilul mic, când e mic, mic și se trezește din somn, mama lui spune „vai, plânge, îi e foame copilului”. Și de foarte multe ori, primul gest pe care îl face este să îl alăpteze. Or, copilul când se trezește din somn, nu plânge primordial de foame, ci plânge după mamă, ca să o simtă că e cu el. Și atunci se creează niște tipare. Când e mare, la anumite frici sau emoții, omul încearcă să-și găsească liniștea mâncând. Așadar, de acolo pornește! Este o carte minunată: Cănd mâncarea ține loc de dragoste, de Geneen Roth. Iar cea mai bună evoluție pe care putem să o avem este prin această retrospectivă, această asumare a trecutului conștient al nostru și introspecția asta ajută foarte mult.
D. C.: Dacă ar fi să alegem o „rețetă” pentru a deveni niște oameni mai buni zi de zi, ar trebui să începem cu introspecția?
L. B.: Introspecția ne asumă și ne deschide ochii să vedem cine suntem noi, de fapt. Ne gândim de unde venim, cum am crescut noi, ce a fost bun, ce nu a fost bun, unde ne e rușine cu noi.
D. C.: Pentru asta ne trebuie și curaj?
L. B.: Sigur. Societatea noastră ne face din primii ani de viață să ne punem măști după măști și suntem atât de mascați, încât noi nu mai știm cine suntem. E bine să ne întrebăm „dar cum sunt eu, cu adevărat?”. Și în momentul în care începi să faci introspecția aceasta te gândești că și atunci când cineva ți-a zis „e bine să faci asta și nu e bine să faci cealaltă” și asta înseamnă confecționarea unei măști.
D. C.: Și de aici vine sentimentul de blocaj, frici, vină?
L. B.: Exact! Totul e conectat. Lucrurile astea (măștile, n.a.) creează alte lucruri, care din păcate, nu sunt pozitive. Și atunci trebuie să-ți spui „acesta sunt eu, astea sunt părțile mele bune și astea sunt părțile mele rele. Uau, am multe rele. Dar stai, am multe și bune. Hai să văd ce pot să fac cu cele rele. Oare de unde vin? Cum am creat chestia asta? De ce fac asta, de ce fac așa și nu altfel…” Și în momentul în care începem să punem aceste întrebări ne descoperim. Și uneori, anumite emoții din urmă, cum e rușinea, chiar ne vindecă! Închid un circuit. Asta se face și în psihoterapie. Psihoterapeutul caută prin întrbări puse într-un anume fel să te oglindească pe tine ca tu să te vezi pe tine. Bun, rău, așa cum ești. Atunci când retrăiești emoțional o situație, abia atunci începi să o vindeci. Dacă nu facem asta, nu ne vindecăm. Este vorba de circuitele creierului.
D. C.: Asta are legătură și cu somnul? De unde vin problemele de somn?
L. B.: Oamenii care au probleme de somn, în general au niște gânduri și ceva „nu merge” în viața lor. Sunt niște blocaje. Asta pe de o parte, iar pe de altă parte vin eu și vă spun că sunt niște elemente care lipsesc în circuitul lor fizic: zinc, magneziu, vitamina B6. Și trebuie suplinite aceste părți de nutrienți cu părțile emoținale.
D. C.: Din ce alimente ne putem trage cea mai multă energie?
L. B.: Din cele crude, evident. Dacă ne imaginăm de exemplu o felină care se hrănește cu carne, după ce vânează doarme. Asta înseamnă că proteina de origine animală – nu spun că e rea – este cea care necesită foarte multă energie pentru digestie. Deci aceasta este bine să fie consumată seara. Cea mai bună sursă de energie pentru noi este un smoothie, de exemplu, din frunze verzi, din fructe cu niște semințe micuțe care sunt pline de nutrienți: chia, cânepă, nuci măcinate etc. După un smoothie de genul acesta sunteți ca după o cafea. O altă variantă este o doză de vitamina C dintr-un pătrunjel făcut smoothie cu ceva fruct dulce ca să putem să-l ingerăm. Este uimitor. Așadar, chestiunile verzi, crude, sunt cele care ne dau energie.
D. C.: Dumneavoastră sunteți vegan?
L. B.: Nu, sunt vegetariană. Aș vrea să ajung la vegan, dar momentan munca mea nu-mi permite să am așa o disciplină. Pentru că atunci când ești vegan trebuie să ai foarte bine calculate porțile de mâncare și spiritul disciplinat.
D. C.: Și despre oamnii care au ales să fie raw vegan ce părere aveți?
L. B.: Îmi par niște oameni extrem de curajoși, extrem de conectați cu ei și disciplinați. Mă uit cu drag și cu respect. Îmi vine să fac o comparație: Un om care mănâncă carne – un carnivor, un luptător – cu unul care este raw vegan care este mereu blând, calm, cald. Vorbim despre două lumi total diferite. Inițial, carnea a fost mâncată de cei care mergeau la luptă.
D. C.: La fel și cafeaua. Acum parcă suntem niște luptători și ne luptăm în fiecare zi ?
L. B.: Da, însă ne luptăm cu noi, în primul rând. Este o luptă cu propria noastră persoană…
D. C.: Beți cafea?
L. B.: Da, pentru că îmi place. Mai am perioade în care zic „de mâine nu mai beau cafea” și după o perioadă iar beau. Însă este scurtă, simplă, fără lapte, zahăr, nimic. Și mereu, după ora 11.00. Dimineața este secreția de cortizon și din punct de vedere al sistemului hormonal, unde ne interesează efectul, între 11.00- 15.00 este optim să bei cafea. Doar între aceste ore. Apoi, cafelele scurte permit apei să treacă doar 9-10 secunde, atât cât este ideal să scoată doar ce e mai bun din ea. Peste acest timp, cafeaua mai are și alte substanțe chimice care nu sunt atât de bune. Să nu uităm că este o leguminoasă cafeaua, plină de solvenți, coloranți. Și este important să o bem separat de orice masă, la fel ca un tratament fitoterapeut. Atunci are un efect excelent congnitiv și băută cum am spus mai sus chiar își face treaba. În acest fel, cafeaua este recunoscută ca având un efect foarte bun asupra microbiomului, a florei noastre intestinale. De asemenea, un alt efect de lăudat îl are în prevenția unor boli precum atacul vascular cerebral, diabetul de tip 2, Alzhaimer, Parkinson. Sunt studii care arată că în acest mod, în aceste intervale orare cafeaua este bună, dar nu cu lapte, nu cu zahăr, nu oricând vrem noi. În forma asta are antioxidanți și intră în profilaxia bolilor.
D. C.: Cafeaua asta este și un lucru de socializare. De exemplu, lumea spune „îmi beau cafeaua”, dar nimeni nu spune „îmi beau ceaiul”, ci zice simplu „beau ceai”. În „îmi beau”, este simțul proprietății, cumva. Parcă e un ritual.
L. B.: Este vorba, din nou, despre plăcerea noastră. Oricum, și ceaiul este important. Sunt studii care arată că japonezii au o bogată tradiție de ceai, englezii la fel. Toate culturile mari ale lumii beau ceai. Eu mi-am făcut un doctorat pe plante medicinale. Sunt super-fan plante și ceaiuri și în partea de Europa de Est avem încă plante uimitor de bune, la fel cum noi avem fructele de pădure extraordinare, nemodificate, fără să le fie periclitată funcția și structura.
D. C.: Și care ar fi cele mai potrivite ceaiuri și la ce ore? De exemplu dimineața.
L. B.: Dimineața este excelentă urzica, zisă și ceaiul verde românesc. Este un ceai mineralizat, energizant, foarte bun, pe care îl putem combina cu rozmarin. Putem adăuga și ceva aromă de mușețel, de mentă, de salvie. Dar fară zahăr, miere sau alți îndulcitori. Niciodată. Ceaiul este un hidratant foarte bun. Când punem ceva dulce în ceai îl transformăm în aliment. Trebuie să vă placă. Există o vorbă care spune ceva de genul: Un om care a înțeles ceva din legătura plante-soare-om-etc, nu se așază la masă fără o cană de ceai cald. Este vorba profesorului și farmacistului Ovidiu Bojor, un om care a fost nominalizat la premiul Nobel în anul 1986. El spune că planta are trei „piciorușe”. Unul este legat de sănătatea noastră, pentru că fiecare plantă are ceva tămăduitor pentru organism, un alt rol este de hidratare și mai are un alt „picioruș” spiritual. În traducere nutrițională: de câte ori bem un ceai cald, în organism se activează niște enzime. Enzimele înseamnă viață. Ceaiul are proprietatea de a activa enzime noi, fie de digestie, fie de detoxifiere ceea ce este uimitor. Practic, ne trezesc la viață. Japonezilor, în ședințele lor cele mai mari, începe să li se servească ceai. Se pun ierarhic ceștile. Prima dată este servit cel care conduce și el este primul care bea. Nu are voie altul de mai jos din ierarhie.
D. C.: Pe final, am curiozitatea să vă întreb: jobul dumneavoastră este să consiliați, dar simți uneori nevoia să fiți și dumneavoastră consiliată?
L. B.: O, da! Cred că nu trec 4-5 săptămâni și merg la Mănăstirea Oașa. Acolo am găsit oameni cărora să le pun întrebări. Acum câțiva ani, când am mers pentru prima dată la Oașa aveam o grămadă de întrebări și oamenii de acolo mi-au dat răspunsuri simple, ferme, directe și mi-au deschis ochii. Acolo este duhovnicul meu și toți părinții sunt cu una-două facultăți, care au ales la un moment dat această cale și viață și parcă stau de vorbă cu oameni din altă lume. Simt că mă conectez la ceva atât de profund. Vin acasă și peste un timp simt că mai trece din starea aceea, dar mă reîntorc. Ne străduim zilnic să devenim oameni mai buni. Și niște vorbe pe care le-am preluat de la doctorul Pavel Chirilă: când omul descoperă că începe să simtă bunătatea își dă seama că asta este forma lui firească de a fi. Gândiți-vă: cât e de simplu să fii rău? Poate oricine. Fii bun! Încearcă provocarea aceasta: trei zile încearcă să fii bun cu toată lumea. Adică să nu judeci pe nimeni, să nu te superi pe nimeni, să nu ai niciun gând rău și veți vedea că nu e chiar așa simplu.
D. C.: Interesantă provocare! Cum, noi suntem într-o continuă explorare, mereu avem de învâțat lucruri noi din ce ne înconjoară și nu putem să cuprindem tot. La fel este și cu propria noastră persoană?
L. B.: Cred că desăvârșirea o au doar sfinții. Cred că toată viața căutăm desăvârșirea. Probabil că doar în pragul dintre viață și moarte vom vedea cum am fost de fapt.
D. C.: Dar noi, ca oameni, ajungem să ne cunoaștem în totalitate cândva?
L. B.: Gândiți-vă la două exemple. Doi bătrâni. Unul este mereu nemulțumit, mereu încruntat, iar altul, care este mereu blând, mereu bucuros, mereu cu o vorbă bună la el.
D. C.: Da, oare care se cunoaște mai bine?
L. B.: Exact. Oare care se cunoaște mai bine și a înțeles mai mult despre el și despre viața lui? Eu nu îmi fac cumpărăturile din supermarketuri, ci din piețele volante. Acolo mai văd câte o bătrânică așa senină cu o mână de pătrunjel… Intru în vorbă cu ea, îmi aduce aminte de bunicii mei și mă conectez cu ei si Doamne, câtă bucurie din lucruri simple!
Doamne, câtă bucurie dintr-o discuție atât de simplă, nu simplistă. Nu știu ce sau cum face doamna Lavinia Bratu, dar alături de ea și pentru tot restul săptămânii, m-am simțit mai aproape de cer… Și îi mulțumesc!
