Cu toate că cea mai neagră noapte pentru bănăţenii care scăpaseră din cel de-al Doilea Război Mondial a fost cea de 17-18 iunie 1951, ea rămâne legată mai ales de sărbătoarea Rusaliilor. Pentru că bănăţenii şi-au văzut de treburile lor, în ajunul praznicului creştin, cu gândul că a doua zi vor merge la biserică, dar în toiul nopţii au fost ridicaţi din paturi de cizma marelui urs (URSS) care a acţionat prin slugarnicii conducători din România, apăruţi ca ciupercile după ploaie, în absolut toate structurile statului, până în în cel mai mic sat.
Peste 40.000 de oameni – bărbaţi, femei, gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, purtaţi încă în braţele mamelor, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite, iar după două săptămâni de drum au fost debarcaţi în câmp, în pustiul Bărăgan. Pentru că erau consideraţi “bandiţii din Banat” şi niciun localnic nu se apropia de ei.
Şi-au lăsat în inegalabilul Banat frumoasele case, toată rânduiala din gospodării, servicii, şcoli, educaţie şi li s-a ordonat să-şi ridice case în pustiul Bărăgan. Li s-au dat parcele numerotate, asemeni unor infractori care nu au nume, ci număr.
Destăinuirile pruncilor Banatului, daţi pradă pustiului Bărăgan, s-au împuţinat odată cu înaintarea lor în vârstă şi cu mutarea în lumea drepţilor, alţii au ajuns la vârste înaintate, cu “memoria albă” a uitării, prin azile, cămine pentru bătrâni, retraşi de lume.
“Aveam 5 ani, iar mătura era mai mare decât mine. Nu o puteam ţine în mâini, dar trebuia să fac asta când miliţienii care ne supravegheau veneau să ne verifice dacă nu sabotăm „Bărăganul”. Părinţii noştri ar fi fost aspru pedepsiţi dacă nu ne puneau la lucru şi pe noi, copiii, cât de mici eram. Doar eram „viţă nobilă” şi trebuia să plătim îndesat pentru asta, inclusiv noi, cei mici, să învăţăm ce înseamnă munca proletară şi să nu fim „exploatatori”, cu erau părinţii noştri” – ne spunea cu câţiva ani în urmă Maria, acum octogenară, din Timişoara. Azi face parte din comunitatea celor care au “memoria albă”.
Maria este o bănăţeancă din zona bogată a Caraşului, ai cărei părinţi şi bunici îşi munceau pământurile de aici doinind alături de cântecele nemţilor sau ale ungurilor cu care ieşeau împreună la semănat şi la cosit. Lucruri pe care cizmele bolşevice şi slujitorii lor comunişti din România de dincolo de munţi nu l-au înţeles, iar agoniseala de-o viaţă a ţăranilor bănăţeni a fost considerată boierime, burghezie, lăfăială luxoasă.
“Părinţii noştri nu aveau nimic cu Bărăganul, nici de bine, nici de rău. Era un teritoriu românesc, era cunoscut drept grânar pentru Europa, dar noi aveam grânarele noastre acasă, în Banat, agonisite prin munca strămoşilor, din generaţie în generaţie, care se străduiau să mai lase un lanţ-două de pământ în plus moştenire pentru fiecare generaţie care-i urmau. Aşa s-a adunat „averea” în Banat: prin muncă. Pentru că li se părea că avem prea mult, ne-au batjocorit şi ne-au lăsat în Bărăgan într-un câmp gol, unde nu era decât cerul şi pământul şi le spuneau părinţilor şi bunicilor sî facă şi din Bărăgan o zonă la fel de bogată, prin trudă, aşa cum au făcut în Banat. Normal că şi condiţiile climatice sunt deosebite între cele două zone, şi pământul e altfel, dar acei miliţieni ori erau proşti, ori foarte răi, mai degrabă şi una şi alta. După ce „controlul” se depărta de corturile bănăţenilor, copiii erau ocrotiţi din nou de către părinţi, care cu lacrimi în ochi se rugau la Dumnezeu să-i ajute să scape din acea prigoană asemănătoare umblării prin deşert a poporului ales. Pământ şi cer. Atât aveam. Cu mâinile goale, părinţii şi bunicii noştri au început să caute vreascuri printre mărăcinişurile care le lăsau doar sânge în palme, pentru a ne încropi colibe în care să ne adăpostească pe noi, copiii, de lupi şi alte sălbăticiuni. Hrana era cu porţia. Oamenii din satele apropiate ştiau că suntem hoţi din Banat şi criminali şi de aceea, la început se fereau de noi. Apoi le-a fost milă de copii şi ne dădeau câte un ou, câte o pâine, o cană de lapte o dată pe săptămână, după cum aveau şi ei. Apoi, mamele noastre şi taţii noştri, deveniţi cerşetori, îi rugau pe acei oameni să le „vândă” lapte pentru copii contra unor munci. Treptat, localnicii au aflat şi şi-au dat seama care era adevărul. Au aflat, dar nu erau lăsaţi de miliţieni să ne ajute. Nu ştiu cum am reuşit să supravieţuim! A fost minunea lui Dumnezeu”, ne spunea Maria.
După cinci ani de gulag, bănăţenii au avut voie să revină la casele lor, în 1956. Cea mai mare parte au revenit la gospodăriile lor pe care şi le-au găsit vandalizate de coloniştii aduşi de noile autorităţi pro-sovietice. Au reluat o altă muncă, cea de reconstrucţie a fostelor lor case. Alţii, mai puţin norocoşi, şi-au găsit casele ocupate de noua nomenclatură comunisto-sovietică şi li s-au dat alte case, mult mai dărăpănate decât ceea ce lăsaseră înaintea deportării.
În vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi au luat fiinţă 18 localităţi noi, create de bănăţeni din pământ.
