Contraeditorial
Motto
Istoria lor îngădui românilor, cel mult, să facă planuri vagi, ceva mai puţin să le facă lămurite, precise, şi mai puţin să le înceapă a pune în practică, prea puţin, dacă nu de loc, ca să le săvârşească, şi în sfârşit deloc, niciodată să le desăvârşească.
D. Drăghicescu, Psihologia poporului român, 1907.
Au trecut mai bine de 100 de ani şi cuvintele lucid amare ale lui Dumitru Drăghicescu, primul român care obţine titlul de doctor în sociologie la Paris, în anul 1904, par a marca o implacabilă fatalitate în destinul românilor, implicit al Statului Român.
Neputinţa săvârşirii, căci despre desăvârşire nu are rost să vorbim, voi încerca să o exemplific cu Timişoara, capitala Banatului, oraş milenar şi cu o istorie centenară românească, oraşul simbol al deşteptării românilor, odată cu Revoluţia din 1989.
De zeci de ani, marile obiective ale Timișoarei care depind de administrația de stat, locală și centrală, fie nu sunt îndeplinite, fie sunt amânate sine die.
Dacă privim dinspre exteriorul orașului spre interior, priveliștea este înfiorătoare. Legătura cu autostrada Nădlac-Sibiu, în veci neterminată și aceea, se face pe șosele obișnuite, cu o singură bandă de circulație pe sens, care străbat localități. Doar acum se tot vorbește, adică se studiază, citiți ”prefezabilizează” și ”fezabilizează” despre un racord direct, cum ar fi fost normal de la început, care să ajungă în dreptul Aeroportului Internațional Timișoara.
De zeci de ani se discută depre realizarea unui inel de centură la nivel minim european. În urmă cu peste 20 de ani încercam să atrag atenția primarului de atunci că Timișoara, oraș situat între trei capitale, ar trebui să fie primul oraș din țară care să aibă un inel complet de centură. După cea mai recentă încetare a lucrărilor pentru așa-numita centură Sud, perspectivele sunt sumbre, chiar în realizarea unei jumătăți de inel.
Apropiindu-ne de oraș, traversarea Dumbrăviței, cu ai săi stâlpi de nemutat pentru lărgirea străzii principale, demonstrează încă o dată lipsa totală de viziune a edililor județului, ai comunei metropolitane, ai orașului Timișoara, când s-a realizat acel ”proiect” de electrificare a unei linii de transport.
Dacă intrăm în oraș, plonjăm de-a dreptul în secolul al XIX-lea, odată cu barierele de cale ferată care gâtuie traficul urban. Iar mașinile parcate peste tot, inclusiv pe trotuare, arată haosul specific unui oraș supraaglomerat, caracteristic țărilor subdezvoltate. Cearta pe mult invocata parcare supraterană din centrul urbei nu ascunde decât neputința incompetenței, ca să nu spunem puterea corupției în organismele administrației locale.
Dacă dorim să trecem de pasajele și parcările lipsă, haideți să pomenim clădirele, specifice oricărui oraș civilizat, dar care lipsesc în Timișoara. Să intrăm cu gândul și sentimentul furiei neputincioase în sala polivalentă, în stadionul acoperit! Căci ele nu există și nici nu vor exista prea curând. Tot aceasta pare a fi soarta unui atât de mult discutat muzeu al Revoluției, care ar trebui să fie simbolul renașterii României moderne…
Sunt și clădiri în curs de construcție de zeci de ani, bunăoară scheletul spitalului de pe calea Torontalului, sala de sport a Politehnicii. Avem deja un spital, aparent terminat, care așteaptă să fie dat în folosință de ani buni, noua clădire a spitalului de copii.
Să vorbim de școli și grădinițe atât de necesare, ”ce niciodată nu vor fi”?
Dacă pomenesc de o sală de concerte, de un stadion de atletism, indispensabile spiritului unui oraș european civilizat, cred că voi fi considerat căutător de noduri în papură…
Are vreun rost să deplâng starea jalnică a minunatelor clădiri moștenite de la Imperiul Austro-Ungar, în frunte cu castelul din inima orașului? Că tot vom fi, vai, ”capitală culturală” europeană inaugurată peste nici 2 luni!
Pasatul responsabilității între Timișoara și București nu este decât un penibil joc ”alba (promisiunilor)-neagra (corupției și a incompetenței)” pe care autoritățile îl practică cu noi, simplii cetățeni, de mai bine de 30 de ani!
Soluții? Da, există soluții și ele se văd chiar în Timișoara unde inițiativa exclusiv privată (!) a reușit să realizeze în timp record pentru România, normal pentru Europa, adevărate miniorașe moderne în zona centrală a Timișoarei! Dovadă indubitabilă că putregaiul nesăvârşirii și al incompetenței se află doar în administrația de stat, locală și centrală.
Cred că în Timișoara este mai mare cangrena neputinței decât în alte orașe din România. Dacă privim în sus, către Ardeal, progresul Oradei și al Clujului ne încântă, așa cum ne bucurăm și dacă ne uităm către București, trecând prin Târgu Jiu, Craiova…peste tot ”s-a mai făcut câte ceva”, chiar de anvergură.
Prin urmare, e ceva putred ”aicea” în capitala Banatului, în Timișoara Revoluției Române, de unde a pornit semnalul renașterii României distruse de comunism.
Doar o incizie largă cât o nouă revoluție, cu un bisturiu mai degrabă privat, aflat în mâna unor oameni care au dovedit că au viziunea și puterea antreprenorială a săvârşirii, ba chiar a desăvârşirii, se va putea extirpa tot răul neputinței și al incompetenței în care se zbate de atâția ani și ani Timișoara.
