Primul-ministru al României, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, a decis ca podul prăbușit zilele trecute să fie refăcut de armată. O soluție surprinzătoare. Poate că doar în aparență. Poate că avem de-a face cu primul semnal al trecerii economiei României pe picior de război. Un balon de încercare pentru a vedea cum ar reacționa cetățenii la o asemenea mișcare.
Ne place sau nu ne place, dar trebuie să recunoaștem că România se află în război. Chiar dacă nu suntem bombardați și nu bombardăm la rândul nostru. Chiar dacă nu suntem uciși și nu ucidem inamici. Războiul se poartă în multiple feluri. Iar adevăratul teatru de război are un perimetru mult mai larg decât câmpul propriu zis de luptă. Războiul din Ucraina s-a externalizat. Din anumite puncte de vedere, s-a globalizat. Iar una dintre componentele acestui război, despre care s-a vorbit mult mai puțin, este cea economică. Și nu mă refer la criza propriu zisă, care s-a declanșat fără a atinge încă apogeul. La rândul său, războiul economic are multiple forme de manifestare. Și cum s-ar putea apăra statele? Într-un singur fel. Începând cu cele din flancul sud-estic NATO, care sunt și cele mai expuse, ele sunt obligate să treacă la economia de război, chiar și fără să o declare în mod expres. De aceea nu trebuie să excludem scenariul conform căruia decizia aparent surprinzătoare a premierului, ca armata să refacă un pod civil nestatregic, construit și distrus de civili, să nu fie un gest atât de neobișnuit cum pare.
Să nu ne mai amăgim. Să nu ne mai legănăm în iluzia, ca să dau un prim exemplu, că România ar fi ferită de consecințele crizei alimentare, care devine pe zi ce trece o certitudine la nivel global. Personal declar că m-am plictisit să-i aud de dimineață până seara pe reprezentanții noștri guvernamentali asigurându-ne că viitura crizei alimentare nu va lovi România. Întrucât, spun ei, România este unul dintre cei mai importanți producători pe piața cerealelor și în ceea ce privește plantațiile de floarea soarelui. Și mă rog ce importanță are? Cele mai multe dintre spațiile de depozitare ale acestor produse nu aparțin statului, ci unor societăți cu capital privat. Destul de multe dintre ele cu capital străin. Chiar și o parte dintre terenurile agricole – și dau un singur exemplu, Insula Mare a Brăilei –
sunt transformate în mega-ferme aflate în proprietatea și sub conducerea unor cetățeni străini. Cea mai mare parte dintre produsele realizate în formă primară, deci neprelucrate, sunt exportate. Cei mai mulți traderi, deci cei care se ocupă de achiziția la preț mic a produselor noastre agricole și de exportarea acestora la un preț sensibil mai mare, sunt societăți străine. De ce și-ar periclita acestea câștigurile, pentru a păstra produsele în țară, în așteptarea marii viituri a crizei alimentare, în loc să le vândă cu mari câștiguri în alte state, dispuse să plătească oricât pentru a le achiziționa?
Cum poate reacționa statul român pentru a preveni înfometarea acestui popor? Într-un singur fel. Prin achiziționarea masivă a unor cantități uriașe de produse agro-alimentare, prin rechiziționarea, desigur contra cost, a unor mari depozite și prin constituirea deci, la acest capitol, a rezervelor statului. Dar asta înseamnă că, din perspectiva enunțată mai sus, trecem economia pe picior de război.
Iar acum să extindem cât vrem de mult asemenea exemple. În domeniul energiei. Unde din nou trebuie constituite rezerve de stat, pentru a face față cât de cât rezonabil crizei, care nu are cum să nu atingă din plin România. O bună parte a industriei este în aceeași situație. Pentru că, după cum observăm cu ochiul liber, fără a avea pretenția că suntem specialiști în domeniu, întreruperea lanțurilor de aprovizionare face ca domenii întregi să se gripeze în absența unor componente, fără de care, de exemplu, industria constructoare de mașini nu poate funcționa cu succes. Și în acest domeniu nu se poate interveni altfel decât prin afirmarea statului ca principal jucător. Ori asta înseamnă tot trecerea la economia de război. Aceeași situație și în cazul serviciilor. Ca să nu mai discutăm despre domeniul sănătății.
Eu unul sunt adeptul statului minimal. Viziunea mea asupra dezvoltării durabile a României este viziunea unui libertarian. Cred că o societate, inclusiv societatea noastră, se poate dezvolta dinamic și armonios în baza capitalului și inițiativei private și fără prea multe intervenții din partea statului. Numai că statul minimal nu poate funcționa decât în timp de pace. În vremuri de război, statul devine maximal.
De aceea este legitimă următoarea întrebare: oare întâmplător a fost pus, desigur cu acordul sau chiar la sugestia partenerilor noștri euroatlantici, în fruntea Guvernului României un general cu patru stele? Nu care cumva în spate există un scenariu încă nedevoalat al militarizării economiei și serviciilor din România? Trecem sau nu la economia de război?
