Editorial. Ziua de Vest

Poartă  haine de  ierarh, are o barbă lungă, neagră, încearcă să-şi acopere complexele din prima tinereţe printr-o manieră dură, în raport cu preoţii de mir,  extrem de timoraţi de tonul lui şi de apelativele lui: bă! şi mă! Aşa  o fi  învăţat pe  câmpul de practică agricolă, în vremea în care era student la Medicină Veterinară,  după care, la învăţământul fără frecvenţă, cu notele cele mai mici, de trecere la limită, cu linguşirea profesorilor de la Teologie, pe care  apoi  i-a scuipat, a devenit ...călugăr (?), apoi ierarh, venind la Timişoara, unde calcă totul în picioare: preoţi, oameni, sfinţi, distruge biserici, cică repară altele, care nu mai sunt gata niciodată, oferă contracte  de colaborare, pe bani publici, discreţionar, manipulează, în plus, vrea să (ne) fie, Doamne, fereşte, mitropolit! 

Timişoara,  model de comunicare. Timişoara, model de recunoaştere a meritelor celor care au făcut posibilă  ieşirea  din comunismul lui Ceauşescu.  Joi, într-o şedinţă extraordinară a  CL Timişoara, consilierii partidelor aflate la puterea  locală, adică PNŢCD, PNL, PSD, au  decis  redactarea  unui  articol de recunoaştere a platformei  promovate de Asociaţia Victoria a Luptătorilor din Revoluţie, în frunte cu domnul Lorin Fortuna.

Primăria și Consiliul Local Timişoara au reacționat  la  provocarea făcută de   grupul de revoluționari, în frunte cu domnul Lorin Fortuna.  Asociația  Victoria a cerut organizarea  unei ședințe extraordinare a CL, pentru definirea poziției pe care Timișoara, prin aleșii săi, o va lua față de puterea portocalie, mai ales față de cea de la București.

Rezultatul procesului consumat între Ostaficiuc şi ANI, la Curtea de Apel Timişoara, a fost concretizat, miercuri, printr-o sentinţă dezavantajoasă pentru Constantin Ostaficiuc: Curtea de Apel a dat verdict: conflict de interese la  preşedintele CJT. Pe fondul revoltelor din România, al discreditării conducerii PDL, al căderii libere pe care o suferă Băsescu – Boc – Udrea, unii dintre liderii locali ar avea o ultimă  şansă de a-şi mai salva stropul de - ah, nu, despre imagine nu mai poate fi vorba,  stropul de  urmă de omenie (dacă e cazul). Cum? Prin demisie.

Zilele acestea - când are loc o altă revoluţie a românilor, cea din care lipseşte populaţia activă, plecată la muncă în străinătate, vreo 3 – 4 milioane de români,  o revoluţie cu tonuri comune, dar şi multe diferite, comparativ cu ‘89 - se discută multe. Una dintre  teme este pachetul comun cu Ungaria, privind sancţiunile pe care UE ar urma să  le dea României, pentru că - vezi, Doamne -  puterea nu este capabilă să gestioneze criza de la Bucureşti.

Acestea sunt cuvintele pe care revoluţionarii din Timişoara le-au rostit împotriva lui Băsescu, începând cu ziua de 13 ianuarie, dar nu a fost numai atât.  Din luna noiembrie 2011,  un grup însemnat  de revoluţionari, aceia pe care nimeni  are voie să-i pună sub semnul  îndoielii, cei care au  militat fără spaime şi în 1989,  se strânge zilnic, la ora 14, în Piaţa Victoriei (Operei)  din Timişoara.

Nu ştiu dacă cineva, în mileniul trei, şi-ar fi imaginat că una dintre armele luptei „de clasă” ar putea fi… vârsta unui om, aflat în plină vârstă! (atenţie amatorilor, pleonasmul este folosit intenţionat). Aşadar, aveam să mă amuz copios citind câte accente de presă, focalizate de condiţia bio-psiho-socială şi moral-volitivă (cum ar spune un  psiholog) a unui politician căruia, probabil neavând alte argumente, i se reproşează  că este  în plină maturitate, gafând însă enorm şi confundând  vârsta a doua… cu a treia!

De aproape un an, se vehiculează multe zvonuri despre potenţialul de candidat al domnului Ciuhandu,  primarul Timişoarei de aproape 16 ani. Aflat  în ultimul an al celui de-al  patrulea mandat, Ciuhandu  are în   spate o Timişoară destul de obosită,  acoperită de praf, cenuşie,  tristă, faţă de faima oraşului  deschis  şi cosmopolit  care era cândva. Spun asta cu tristeţea celui care i-a dat, mereu, votul.

Dacă am face un clasament al umilinţelor, al ruşinilor şi al slugărniciilor, desigur, noi, românii, am fi, din păcate, campionii listei (la  capătul şirului valorilor negative, ca în matematică). Avem un talent  nemăsurat în plecarea capului, pe care, cică, sabia nu l-ar tăia (vorbă turcească, de trei lei), ne place să ne afişăm şi să facem paradă cu detalii ce ţin de elemente situate în afara noastră,  suntem gata să  prindem scama care… era să fie pe gulerul nu-ştiu-cui,  nu ne apărăm demnitatea şi nici tradiţiile. Mi-e ruşine!

România a devenit, din păcate, mai ales în ultimii ani, renumită  printr-una dintre cele mai odioase forme ale comportamentului uman: hoţia. Pedepsită   din antichitate, criticată în epoca modernă, hoţia este şi rămâne semnul nemerniciei la superlativul absolut (negativ). De peste 20 de ani vorbim despre furatul alegerilor, al oamenilor (de la un partid la altul), al ideilor, al  maşinilor.

Aş fi vrut să scriu un text sub forma unei scrisori deschise,  dar  există deja textul petiţiei pentru îndepărtarea lui Paisie de la Timişoara, pe site – ul petiţiionline.ro,  s-au scris scrisori, au fost semnate de sute de intelectuali  bănăţeni,  apoi  mai este şi pagina de Facebook dedicată special temei: „Curăţenie în Biserica Ortodoxă Bănăţeană”… După atâta comunicare persuasivă, totuşi, omul acesta nu înţelege: Biserica este a oamenilor, nu a unui grup de clerici!

Cine şi-ar putea imagina că Timişoara, candidată la titlul european de „Capitală Culturală” ar putea permite, în mileniul trei, existenţa unui garaj în mijlocul drumului? Asta ca asta! Omul, proprietarul, şi-a dorit, l-a făcut. Ba, mai mult, nimeni nu l-a certat. Nici un vecin nu l-a întrebat de sănătate, nimeni nu a vociferat, în plus, garajul este de vânzare, cu mare anunţ-mare afişat pe uşa garajului.

Iubirea noastră pentru Timişoara nu poate fi oarbă. O iubire adevărată este critic-argumentativă, caută stabilitatea relaţiei cu propriul oraş, aşa cum o persoană afectivă, dar şi inteligentă caută echilibrarea şi stabilitatea eului în raport cu mediul din care face parte.

Cine nu este din Timişoara sau cine nu a fost la Timişoara, în 1989, s-ar putea să nu simtă sau să nu trăiască prin memoria afectivă (şi nu numai) acele zile ale finalului lui noiembrie ‘89. Azi, 28 noiembrie (când se scriu aceste rânduri), se împlinesc 22 de ani de la plecarea  din această  lume a marelui duhovnic Arsenie Boca, Cel Înainte Mergător cu  Duhul Sfânt.

Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, fiul Banatului, împlineşte azi vârsta de 88 de ani. 8 este cifra biblică a lui Iisus Christos, fiul lui Dumnezeu. 8 este semnul infinitului din matematică… Azi, la 88 de ani, Mitropolitul Banatului, bănăţean autentic din Caransebeş, are motive  de bucurie.

Avalanşa de cazuri pe care, adesea, le numim boom-uri mediatice, când ele sunt, de fapt, cazuri servite de instituţii ale statului, devin, din spaime ale celor implicaţi satisfacţii ale celor  ce privesc… Ni se spune mereu, păzea, vine ea legea, prin care SRI va putea deveni organ de anchetă, alături de parchet, alături de procurori, a fost şi o lungă dezbatere publică pe tema asta,  dar legea nu a intrat încă la „ procesare” în parlament.

Nu de multe ori te poţi bucura pentru bucuria comună, cum m-am bucurat eu, personal,  la vestea că  spectacolul cu piesa Meşterul Manole, de Lucian Blaga, în regia timişoreanului Cosmin Pleşa, a luat, la Moscova, într-o competiţie teatrală quasisimilară Oscar-ului, premiul „Cavalerul de Argint”.

Trăim urât. Una dintre dimensiunile  vieţii noastre urâte este cea pe care ne-o oferă, zilnic, politicienii. Nu ne ajunge criza, mizeria,  perspectiva  sumbră a zilei de mâine, că-i mai avem pe cap, aşa, ca să ne ajungă, şi pe aceşti  maimuţoi ai politicii româneşti, politică stricată fundamental de  balcanismul cel mai  penibil al vieţii noastre, peste care se mai adaugă, şi mai penibil, componenta dâmboviţeană, de care, din fericire, occidentalii doar ştiu, practic, de auzit, nu au auzit…

De Ziua Sfinţilor Mihail şi Gavril, de ziua numelui său, Regele Mihai,  reprezentat de Principesa Margareta şi  Principele Radu, i-a invitat la Palatul Elisabeta din Bucureşti  pe cei medaliaţi cu Medalia de Fidelitate a Regelui Mihai, una dintre cele mai prestigioase distincţii regale. Medalia, ca titlu onorific, ca şi formă de recunoaştere a ataşamentului faţă de rege, faţă de valorile monarhiei din România, este oferită începând cu 2008.

De câteva săptămâni, Timişoara dezvoltă o dilemă a… dilemei primarului: va candida sau nu dl Gheorghe Ciuhandu sub umbrela PDL? Cei mai radicali spun: „Nu, nu va candida, este o persoană prea intransigentă politic pentru a accepta propunerile unui partid deja profund compromis”. Alţii spun: „Va candida, este în stare de orice alianţă, numai pentru a fi din nou primar!”.

25 octombrie 2011, ziua în care regele nostru împlineşte 90 de ani. Câţi dintre  cei care l-au  umilit, l-au îndepărtat de  poporul său, l-au ţinut departe de casă, cu  surâsul  pal pe faţă,  mai sunt cu noi, pe lumea asta, a noastră? Câţi ar putea vorbi? Nobil, demn, modest şi bun, Regele Mihai  este dovada inocenţei  la superlativ, a bunătăţii adulte.  Regele vorbeşte  în Parlament, în faţa aleşilor.

Cifre. Date. Nume. Numere. Coduri. Se pregătesc alegerile, dar şi fraudarea lor. Faptul că unii dintre cetăţenii înscrişi pe listele celor angajaţi în recensământul populaţiei României au respins continuarea campaniei de furt de date este simptomatic. Este chiar relevant pentru lumea noastră. Puterea, cea care crede că în mâna ei se află toate „butoanele” (cum le place acestor mizerabili să spună) viitorului nostru, şi-a pus pe baricadele hoţiei şi manipulării toate forţele, formale şi informale, pentru a delapida ultima redută programată: alegerile viitoare.

Trist, dar adevărat, oamenii lui Băsescu pregătesc cea mai diabolică şi turbată  răzbunare împotriva democraţiei: „libertate” pentru Securitate! Mai exact, omul, dacă poate fi numit aşa, pe numele său Cezar Preda, a lansat dezbaterea publică pentru modificarea legii privind  funcţionarea SRI. Este vorba despre intenţia PDL de a permite SRI să facă parte din aparatul de investigaţie şi anchete, alături de DNA şi alte parchete, nu de alta, dar aşa, cu actuala lege, SRI nu are voie în casele noastre, nu are voie (legal!) în mailurile noastre, în corespondenţa noastră!

„Timişoara, capitală culturală!” - un vis al nostru, al tuturor timişorenilor. Am spus DE MULTE ORI, la  numeroasele,  sutele, miile (aşa mi s-au părut, deşi este o exagerare!) de întâlniri pentru înfiinţarea asociaţiei care va promova proiectul că  avem un concurent  pe care nu trebuie să-l neglijăm: Clujul.  Bravo Clujului, care a gândit deja o campanie  privind  intenţia de a deveni capitală culturală europeană.

Mare zarvă – mare, vine Guvernul României pe plaiurile bănăţene, la uşa PDL-ului timişean, proaspăt asezonat cu „fapte  financiar – bancare”, numite „donaţii de partid”, din partea unor împricinaţi (vorba juriştilor), gata să se transforme în incidente de plată despre care, cică,  Boc cel ager ar fi urmat să ceară un mare control la Timiş…

Jenant. Grotesc. Aberant. În plin buric al Timişoarei, un panou publicitar de tip city-light face reclamă proiectului “Cluj-Napoca – capitală culturală europeană în 2020”. Mare tupeu pe clujeni: să-şi posteze asemenea chestii în centrul oraşului concurent! Şi asta cu ajutorul neprecupeţit al unei mari firme de outdoor din Bucureşti, via ministerul condus de Elena Udrea.

În general, ceea ce ştim despre sindicate, mai ales despre cele care au o bună reprezentare prin lideri, prin lideri reali, charismatici, inteligenţi, este imaginea noastră despre ce şi cum ar trebui să funcţioneze  relaţia angajaţi -  patronate, la modul modern, reprezentativ pentru o societate modernă, ancorată în dinamica  de creştere a lumii.

Regele Mihai I al României împlineşte,  în toamna acestui an, 90 de ani. Ziua sa este Ziua Armatei. 25 octombrie. Regelui Mihai i s-a interzis să vorbească în Parlamentul României! Cine i-a interzis? Cine putea? Puterea! Puterea portocalie, cea mai roşie de fapt, în esenţă, puterea coruptă a unei Românii dominate de manele, fuste strâmte peste picioare  strâmbe,  lanţuri  groase la gâturile umflate ale grobienilor care ne conduc.

Când îi mai aud pe unii naivi spunând, fie din teamă, fie din apartenenţă mascată la PDL, că „ăştia, o să vezi, câştigă la anul alegerile”, simt  aceeaşi revoltă pe care o  aveam înainte  de revoluţia de la Timişoara sau chiar în vremea ei.

Tot ce a făcut puterea pentru a umili ţara asta nu mai poate fi contestat de nimeni. România este un sat fără câini. Poliţia este slabă, penibilă, fără personalitate. La sate, oamenii, cei care au mai rămas, se păzesc unii pe alţii. Nici un jandarm, niciun poliţist. Vine hoţul? Care este problema? Rămâne ca sărmanul bătrân să-şi negocieze viaţa, în rest, hoţul poate lua totul, nu există apărare!

Relaţia dintre românii şi ungurii situaţi în proximitatea graniţei comune, mai ales, este una foarte bună. Poate, sau mai cu seamă, din cauza bunei „cooperări turistico – economice”, fiind de notorietate faptul că noi, românii din Banatul de şes şi ardelenii din Arad, mergem des la Gyula şi nu numai.

Ori de câte ori apare, Traian Băsescu  scapă câte ceva „pe jos!”. Ca un pubert repetent şi cu pantalonii rupţi care nu are îndemânare. Este  previzibil cu boacănele lui… imprevizibile, dar  totul pare deja prea mult. Se comportă  aproape ca un cineva care nu mai ţine cont de cei din jur, nici măcar de consilieri, în cazul în care i-ar mai avea, iar lipsa sa totală de respect faţă de opoziţie este deranjantă.

Una dintre expresiile  care mi-au rămas vii, prin  împrumut  afectiv, dar şi prin  realizarea unei imagini plastice despre om, este cea a bunicului meu, care spunea: „Cine-i domn, e domn şi-n şanţ!” Adică, cine are sânge  de om educat poate purta şi o cârpă, cu o condiţie: să fie curată, poate sta pe  buza unui şanţ,  la ţară, că tot îl observi, îl saluţi şi simţi că vrei să-l respecţi.

Se spune că vara nu se întâmplă aproape nimic. Mai ales în august. Modelul italian al vacanţelor lungi a ajuns şi la noi. De ce ne-am mira,  ştiind că, oricum, avem în comun  gena latină. Cu toate acestea, surprizele sunt  cu atât mai  mari cu cât ele se consumă când te aştepţi mai puţin.

A fost „Ziua Timişoarei”, a fost din nou, ca în fiecare an,  remember  despre felul în care, de fapt, Timişoara a fost ultima redută pentru intrarea în România (Mare), cum era numită la vremea respectivă. Abia în 3 august 1919, Timişoara şi Banatul au devenit parte a României actuale.

Vestea  nenorocirii ce a căzut asupra lui Flavius Boncea, purtătorul de cuvânt al Primăriei Timişoara, o persoană decentă şi cu bun-simţ, m-a cutremurat.  Mai întâi pentru că este ultima persoană despre care ai putea gândi că s-ar putea intersecta cu vreun agresor.

O ştire ce părea a avea un ton mai mult decât optimist avea să lumineze obrazul Ministerului Turismului: în ultimul weekend, românii au lăsat pe litoralul  nostru nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de euro!

Toată suflarea ortodoxă din Banat aşteaptă  cu sufletul la gură ziua  de 21 iulie. Este ziua în care se reuneşte Sfântul Sinod şi ziua în care, aşa cum era promis printr-un comunicat de presă, se aşteaptă corectarea unei mari umilinţe ce i s-a făcut ÎPSS Nicolae, mitropolitul Banatului, prin ridicarea dreptului de semnătură. 

Oraşele Europei, mai ales capitalele Europei  au reguli. Cetăţenii care nu  le înţeleg întreabă. Cei care le încalcă plătesc. Unii dintre ei chiar se mută în altă parte… cu sau fără „supărarea” ong-urilor  militante pentru  drepturile omului.

Intrat în „ochii Moscovei”, adică ai tătucului,  Constantin Ostaficiuc  are de dat socoteală. Este vorba despre ancheta declanşată de ANI, privitoare la modul în care s-a încălcat  legea, prin favorizarea familiei, din perspectiva funcţiei publice, deţinută de Ostaficiuc. Chiar dacă Ostaficiuc a declarat că… nu are nimic de declarat, Ilie Sârbu,  unul dintre liderii marcanţi ai PSD, cere DNA-ului să se autosesizeze în privinţa lui Ostaficiuc. 

Există o anumită nuanţă a vieţii de timişorean, cea care se vede cel mai bine duminica.  De la trepidaţia  cotidiană, de la alerta trăire, din  care abia mai ştim cum trăim,  uitând de noi, de dorinţele noastre  fragile,  duminica  are o nuanţă aproape stranie. Timişoara, cea care este ca un vulcan, de luni până vineri, devine, ciudat, mai ales duminica, o aşezare  tăcută, adesea tristă.

Una dintre cele mai manipulate informaţii, în raport cu  realitatea,  este cea legată de afacerile grupului ATON din Germania în România,  reprezentat la noi prin Aton Transilvania, Agrocereal, Agri Concept Europe, Cer Oil, Arendt şi alte firme, focalizate în nordul Timişoarei. Aceste firme, împreună, aveau  şansa, aşa cum deja s-a publicat în numeroase rânduri, să fie unul dintre cei mai mari poli de creştere economică din România,  dar… nu a fost să fie.

Umilit a nu  ştiu  câta oară,  Regele Mihai, singurul supravieţuitor ca şef de stat, martor al celui de-Al Doilea Război Mondial,  este pentru noi, românii, pentru toată România, motivaţia admiraţiei şi a  respectului necondiţionate. De-a lungul vremii, regele, cel care a trăit cu dorul de România după  abdicarea impusă de comunişti (cei din neamul  Pauker, Patapievici, Groza şi alţii), a avut parte de multă tristeţe. Nu am să uit niciodată  răspunsul pe care mi l-a dat, în cadrul unui interviu, cu  ochii umezi de tristeţea  răstignirii  destinului său  de monarh, spunând despre plecarea  impusă: „Am plecat cu MOARTEA-n suflet…”.

Una dintre figurile marcante ale PDL este, fără  îndoială, Sorin Frunzăverde, care, de-a lungul vremii, a avut mereu expresii formale sau informale, puternic motivate despre politica partidului din care face parte sau din care mai „iese din rând”. Regionalizarea, ultima temă care face România să fiarbă, este, chiar în interiorul PDL, o temă neprietenoasă.  Propunerea lui Băsescu de regionalizare are în vedere, aşa cum specialiştii deja au analizat, o structură  infiorătoare, stalinistă, fără subsidiarităţi de tip european. Ce crede despre asta Sorin Frunzăverde?

Vin Rusaliile. Una dintre  cele mai mari sărbători ale  românilor. Dar, ale bănăţenilor  mai ales, pentru că ele au adus durerea în sufletele bănăţenilor, în acea „Duminică a Bărăganului”, în care au fost luaţi din casele lor, cu  o haină, cu micuţii în braţe,  cu durerea şi „marea vină” de a fi fost, pentru comunişti, în 1951, „duşmanii  poporului”. Şi acum ca atunci, noi, bănăţenii,  suntem „duşmanii cuiva”. Ai cui?  Ai  uneltirilor, ai mizeriei, ai securiştilor de tip nou, ai trădării. Avem Rusalii, dar nu avem Mitropolit! Avem iubire, dar nu avem  cui a o arăta!

Există în istoria lumii, între altele, modelul negativ al celui care „stă cu regele la masă”, dar ar vrea să fie rege. Zâmbeşte, însă e făţarnic şi zâmbetul lui este fals. Se înconjoară de  trădătorii regelui, dar îi numeşte „paznici”. Urmăreşte fiecare pas al regelui, dar doreşte moartea sa. Este uzurpatorul. El intră, după  simbolistica  diavolului care păcăleşte, chiar şi în biserică. Biblia ne învaţă că poate lua chipul Îngerului de Lumină, dar este al întunericului.

Unul dintre cei mai respectaţi călugări ai vremurilor recente,  teolog de prestigiu, ascet, artist, scriitor, o figură luminoasă a Bisericii Ortodoxe Române, Arsenie Boca, scria  şi ne poruncea să nu judecăm niciodată un preot (sau călugăr, fie el  ierarh sau unul dintre cei mai mulţi),  ne îndemna să-l lăsăm  numai pe Bunul Dumnezeu să-l judece. Pentru ce? Pentru tot ceea ce face, la vedere sau ascuns, pentru că el, cel uns a fi slujitor al lui Dumnezeu,  poate să lege sau să dezlege, să ne elibereze prin rugăciune şi împărtăşire (una dintre cele Şapte Sfinte Taine ale creştinismului)  de păcatul  rostit, prin câteva cuvinte.

Convenţia PDL din 14-15 mai, de la Bucureşti, nu a adus prea mari surprize. Lucrurile, sărmanele  lucruri  mici ale unei lumi şi mai mici, au intrat pe rostul lor prost, dar bine cunoscut! Ce mai, speranţele pe care unii şi le-au pus în atitudini de lideri, în  pragmatisme  cu nuanţe patriotice, toate s-au dus  pe obrazul înlăcrimat ale lui Băsescu cel labil. Dar şi ale glasului  ţăţesc al lui Udrea, care a zbierat pe scenă ca o pisică înfuriată! A mers? A mers! Asta e  cu laşitatea, spaima de dictator,  de servicii şi  de bau-bau-rile  epocii  mizerabile pe care  o trăim.

Cu un an înaintea  următoarelor alegeri locale,  după multe luni de insistenţă pentru luarea unei decizii, Nicolae Robu, preşedintele PNL Timiş,  a decis:  candidează  pentru funcţia de primar al Timişoarei. Decizia nu a fost uşoară. Domnul Robu este rectorul Universităţii Politehnice Timişoara, senator  PNL în Senatul României, cu o prestigioasă activitate didactică şi de cercetare, dar a dovedit că este şi un foarte bun manager. Faţa Universităţii Politehnice  s-a schimbat sub bagheta sa rectorală, iar în PNL lucrurile  sunt mult mai rânduite (cum spune bănăţeanul), mai organizate şi mai temeinice, chiar dacă anumite accente critice nu dispar.

Anul 1881 a fost începutul monarhiei din România, dar tot 10 mai, însă 1866, a fost anul intrării Principelui Carol I în România, un prinţ  din dinastia  Hohenzolern – Sigmaringen. 10 mai este o zi importantă de două ori în viaţa României, dar de ambele dăţi legată de rege, de monarhie, de istoria noastră irepetabil de plină de necunoscut.  Dacă am fi avut şansa, incredibila şansă la monarhie, atunci am fi în anul 130 al monarhiei. An în care am fi putut sărbători o constituţie modernă, între cele mai moderne din lumea acelor vremi, una cu viziuni liberale, generată de capacitatea de a conduce prin artă, dar şi prin ştiinţa  conducerii, armonizate de Carol I într-un ansamblu de elemente care au salvat ţara