Editorial. Ziua de Vest

Eliade  spunea despre noi, ca popor, că avem cea mai maladivă înclinaţie spre lamentaţie. Ne plângem soarta, ne văităm,  ne căinăm, nu ne ştim bucura de propria viaţă, de darurile lui Dumnezeu,  ne criticăm, nu aşteptăm nimic pozitiv  de la ziua de mâine şi, mai ales, nu avem curajul unui alt început. Nu ştim  să luăm lucrurile de la capăt (nu am citat exact, am făcut referire  la ideile  respective).

Moara Carani este una dintre legendele Banatului. Castelul Carani, casa Contelui Mercy, cel care a luptat în armata Principelui Eugeniu de Savoya,  pentru eliberarea Banatului de sub otomani, în secolul XVIII, este una dintre   piesele grele ale faimei bănăţene. Este trecut în paginile unor albume de artă, referitoare la monumentele istorice din Banat.

Despre Ziua Marinei au relatat suficient canalele de televiziune naţionale, au scris  ziarele, au făcut comentarii analiştii, jurnaliştii şi politicienii. Băsescu a fost huiduit, şi-a făcut „baia de mulţime în ape acide”, cum scrie Sorin Roşca Stănescu, am asistat  la setul complet al unui sfârşit de săptămână.

Numeroasele scandaluri, iscate mai ales în ultima vreme, în jurul mai multor firme de turism care au lăsat turiştii în drum, în loc să-i lase să urce în avion, au devenit, firesc, subiecte de presă. Dacă unele firme au apărut, recent, la Timişoara, precum ciupercile după ploaie, păcălindu-i, nu ştim cum, pe sărmanii oameni, altele erau parte din istoria turismului local şi nu putem decât să ne întristăm de soarta lor. Firme care au avut, la Timişoara, un nume, precum Colibri, şi care au eşuat, ne produc tristeţe.

Se spune, din vechi vremuri, că nimic nu este mai util, mai necesar omului decât „sarea-n bucate”. Sarea, conform ultimelor noutăţi ale medicinii, nu mai este atât de benefică, ea generând o serie de boli şi de neplăceri. Acesta este un mic semn al vremurilor care se schimbă. Este şi semnul unor campanii publicitare, oricum mult mai utile decât campania penibilei frunze, decât campania anti-imagine, pe care „talentaţii” din PDL au generat-o, odată cu un nou scandal.

„Legea este pentru proşti” sau „Legea este pentru cei care nu cunosc…legea”. Acestea sunt nişte expresii, nişte opinii, ba chiar nişte îndrăzneli deplasate ale unor observatori. Se bazează, totuşi, pe ceva. Pe o realitate care se repetă. Pe ignorarea legilor scrise şi nescrise. Pe ignorarea demnităţii umane, a evidenţelor care nu mai sunt contabilizate decât de cei cu bun-simţ. Un executor judecătoresc este, conform legilor oricărei ţări din lume, o persoană care, atât social, cât şi profesional, face imagine statutului de judecător.

Procentul de 12 la sută, la care a ajuns, la nivel naţional, gradul de simpatie şi încredere al populaţiei în PDL nu este o surpriză. Adică, nu pentru persoanele inteligente. Şi aşa cred că este încă prea mare pentru suma de mizerii pe care acest partid a reuşit să o cumuleze împotriva românilor. Împotriva „propriului popor”, cum îndrăzneşte Băsescu să-i numească pe românii din România. Procentele se analizează de specialişti, în vreme ce amărâţii inundaţi din mai multe părţi ale ţării îşi ling rănile durerii.

Habar nu am avea cât de putred este sistemul, în mai toate domeniile - cică organizate, din România, dacă nu ne-am atinge, din când în când, de diferitele sale forme perverse de  acţiune. Sau de falsă acţiune.

Tiberiu Ceia împlineşte azi 70 de ani! Aş putea fi întrebată: de ce un editorial despre Tiberiu Ceia? De ce nu ar fi suficient un reportaj sau un interviu, care, jurnalistic, ar putea fi mai spectaculoase, mai   aproape de formulele  prin care cititorul, stăpânul nostru, ar  afla mai multe despre el, subiectul nostru. Răspunsul nostru este simplu: Tibi Ceia este mai mult decât o  poveste.

Vestea că primarul Ciuhandu  a fost  prins în „mrejele războinicului” Blaga, în cele ale guvernului, ale crizei, (şi lista poate continua), la  videoconferinţa  de la Prefectura Timiş, a făcut deja succes electronic, toate site-urile locale au  creat o „ştire vedetă” din cele întâmplate. Despre ce este vorba? La cererea Guvernului Boc de  a  se opera reduceri de angajaţi din sistemul public al Primăriei Timişoara, primarul Gheorghe Ciuhandu a spus : NU. Iată şi de ce.

Într-una dintre cele mai renumite democraţii  din Europa, în Italia, presa  revendică drepturi şi libertăţi incredibile, ca într-o perioadă de tranziţie  dintr-o normă în alta a expresivităţii jurnalistice. Despre ce este vorba? Legea referitoare la  anumite  posibile îngrădiri aplicate demersului jurnalistic, în Italia, de către  actuala Putere, a creat reacţii adverse. Îngrădirile se referă la interzicerea  publicării  stenogramelor şi la interzicerea înregistrării convorbirilor telefonice (fără acceptul  celui înregistrat) şi publicarea lor.

Deşi nu  ar exista motive de linişte socială,  o linişte  suspectă s-a aşezat  în zona comunicării politice din  Timiş. Parlamentarii PDL de Timiş sunt greu de găsit. Declaraţiile lor  de presă sunt anoste, fără sare şi piper, nici măcar politice.  Rectorul Drăgulescu, cel care s-a şi abţinut de la votul privind  moţiunea, din Parlamentul României, este o voce singulară, atunci când este vorba despre  atitudinile PDL-ului faţă de dezastrul din ţară. Mai apare, din când în când, Valeriu Tabără, care pare şi el destul de indignat de deciziile care s-au luat în ultima vreme. Dar ceea ce ar aştepta lumea, mai ales naivii care au votat PDL la locale, naţionale sau prezidenţiale (oricum, nu contează, este vorba despre aceleaşi păcăleli!), este o  atitudine.

Cele trei cluburi Rotary  din Timişoara au decis ca  preluarea colanului  de către fiecare dintre cei trei preşedinţi, mai exact schimbarea  echipelor   care au condus cluburile cu  altele, noi, să se facă, pentru prima oară în istoria Rotary Timişoara, împreună. S-a petrecut ieri, la Filarmonica Banatul, într-o atmosferă de bucurie. Un membru Rotary nu poate fi preşedinte decât o singură dată în viaţă,  un singur an!

Bătălia presei cu Puterea, în general, este o misiune, este un cod. Presa care nu este critică la adresa Puterii nu este o presă liberă. Nu există. În rest, cei care se gudură, găsind  motive de  laudă inutilă,  sunt nişte  prăpădiţi de activişti,  dăruiţi cu „harul” propagandei. Unul dintre cei  mai mari luptători împotriva Regimului Băsescu  este, se  ştie, Sorin Roşca Stănescu,  un om pe care-l respect  pentru curajul său, indiferent de criticile pe care alţii i le aduc. Sorin Roşca Stănescu poartă un război  nu doar mediatic  cu Traian Băsescu,  ci şi cu fratele preşedintelui, Mircea,  în justiţie. Pe blogul lui SRS  se găsesc materiale, articole,  analize, în legătură cu acest caz.

Prezenţa Principelui Radu al României la Timişoara, cu diferite ocazii, fie alături de întreaga familie regală, fie individual, cu ocazia unor conferinţe, a trezit, de cele mai multe ori, admiraţia comunităţii. Principele Radu nu mai are nevoie de prezentări. Nici de justificări pentru acţiunile sale mature, serioase, poate prea serioase într-o ţară în care totul se joacă la marea băşcălie, la marea cacealma. Una dintre alegerile sale a fost să răspundă invitaţiei Universităţii de Vest din Timişoara, la fel cum a făcut cu Universitatea Vasile Goldiş din Arad sau cu altele, din Europa: Germania, Italia, Belgia, de a susţine cicluri de conferinţe pe teme de actualitate. „Ce-l recomandă pe Principele Radu să facă asta?”, se întreba retoric un domn, profesor în UVT, dar şi director al unei instituţii de artă din Timişoara, un apropiat al conducerii PDL local.

PDL Timiş se află în… suferinţă. Una de imagine. Nu de alta, dar pieptul umflat al şefilor PDL Timiş, ceva mai abitir decât al vecinilor din alte judeţe, se află la momentul  „retracţiei”. Sediul,  desenat frumos -  frumuşel  de nemulţumiţii  din oraş - şi nu cred că mă înşel  crezând că este vorba despre cei care  chiar au fost infantili şi i-au votat - poartă  înscrisuri „rupestre”, la modă chiar, cu texte nu tocmai elegante: „Hoţi”, „Ticăloşi” şi „ Lepre”.

Momentul votului  moţiunii de  cenzură  a adus unele surprize, pe care politicienii de genul masculin nu  le-au evaluat  la adevăratele cote.  Cotele se referă la curajul şi demnitatea de  a-şi  fi păstrat  onoarea în faţa  celor  care au  dat votul lor cuiva anume. Una dintre persoanele care nu au executat ordinele de partid, fie  el şi al „independenţilor” sau  cum s-o mai fi numind,  este o femeie: Maria Barna.

Chixul  dat de PDL  cu ţara asta sărmană, cu ţara asta batjocorită până la paroxism, dar şi jaful, mai ales jaful, similar celui pe care l-au făcut fanarioţii,  tot cu România, cu diferenţa că Banatul, atunci, era în Imperiul Austro-Ungar,  este cea mai mare durere a celor care i-au votat pe ei.

În 26 şi 27 mai, la Bucureşti, a avut loc, la Bucureşti, o aniversare specială: Principele Radu a marcat împlinirea a 50 de ani, alături de  Familia Regală, prieteni,  personalităţi  ale României, dar şi din Europa,  chiar dacă ziua de naştere, real, este pe 7 iunie. 

Dacă o să avem sau nu program de apă caldă, după modelul Ceauşescu,  aceasta este dilema acestei săptămâni, la Timişoara. Nu numai dilema, este  şi  un motiv foarte serios de  separaţie între partidele politice, la nivel local. Istoria  gigacaloriei  la Timişoara o găsiţi în paginile cotidianului nostru, o analiză cu poziţiile oficiale ale cunoscătorilor.

De zile întregi, toată lumea, fie ea din rândul pensionarilor disperaţi, fie din rândul şomerilor sau, pur şi simplu, al unor medii profesionale, se întreabă: de ce  tac  cei de la Putere?  De ce tace Boc? De ce numai Băsescu s-a găsit mare purtător de cuvânt, când mai bine ar fi cineva cu… cuvânt!? Presa naţională  a dezvoltat deja o retorică pe această temă, nu o reiau. Ceea ce, însă, este de întrebat, se îndreaptă către „marii aleşi ai neamului”, de la nivel local. Nimeni nu suflă un biet cuvânt despre ei, ca şi cum ei, „sărmanii”, nu ar avea nicio implicare în dezastrul din ţară.

În vremuri grele, multe aberaţii se pot întâmpla în ţara lui Băsescu Vodă şi a aprodului său Boc. De exemplu, să iei de la săraci şi să dai la bogaţi. E o mostră de haiducie pe dos, cică impusă de haidamacii de la FMI.  Să ia un sfert din salariile bugetarilor şi 15 la sută din pensiile celei mai orpsite categorii sociale – amarnică socoteală! Probabil că Emil Boc va fi primit cu coasa de părinţii săi pensionari. Sau cu reteveiul. Şi după binemeritatele scatoalce părinteşti, micul premier va mai lua o trântă amicală şi de la Tătucul Băse, doar aşa, să arate poporului un ţap ispăşitor.    Dar să-i lăsăm în plata FMI-ului pe cei de la Bucureşti. Să-i judece sindicatele şi să-i pupe electoratul! Să revenim la oile noastre, căci şi berbecii noştri emană idei trăsnite.

Dacă este să vorbim despre  nebunia zilelor noastre, despre „minunile” care ne solicită şi ne sugrumă, zilnic, sistematic, bietul suflet, atunci  a mai apărut o  nebunie despre care  ar trebui să ştiţi: se pradă cimitirele. Tipul de atac asupra mormintelor nu este nou, au mai fost cazuri, au mai fost inventariate cazuri de satanism manifestate în cimitire, dar acum, atmosfera… printre morţi este mai mult decât sinistră. Bande organizate de hoţi, înarmaţi cu unelte corespunzătoare  jafului  de lucrări  de artă  funerare,  lasă mormintele golite de  lucrările de artă pe care, cu drag şi cheltuială materială, familiile  celor plecaţi le-au aşezat  acolo. Nu ştiu dacă cineva este capabil să plătească  lucrări furate din cimitire, nu cred că cineva este atât de cinic şi de lipsit de scrupule încât să accepte în propria viaţă o operă de artă luată de pe mormântul cuiva, dar pot să cred că cineva este atât de  îngust la minte încât fură  pentru a vinde metalul, pur şi simplu, pentru a face bani. Bani ciudaţi, bani de pe urma morţilor.

Poate, pentru  mulţi dintre cititorii noştri, aceasta  sintagmă  produce  ridicări de sprâncene. Pentru alţii, un şir de întrebări din genul: „ce se mai întâmplă cu limba română?”. Cravata ecumenică este sau poate fi un semn, o încercare  de  a întinde mâna cu graţie sau o păcăleală. Semnul  decenţei sau al zâmbetului care  te ucide „cu graţie”, şi el.  Poate nimic din toate acestea. Dar, să  nuanţăm contextul în care am descoperit cravata ecumenică. Una dintre cele mai  decente, elegante şi bine organizate întâlniri, cu o mare componentă academică, a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute, când, la Timişoara, în Sala Senatului Universităţii Politehnice din Timişoara, a avut loc solemnitatea fondării Fundaţiei Universitatea Politehnica, condusă de prof. dr. Viorel Şerban,  prorectorul UPT, partenerul  unor proiecte superbe, „puse la cale” de o echipă competentă, în frunte cu rectorul Nicolae Robu.

Vestea că Ilie Sârbu nu mai candidează la şefia PSD Timiş,  la alegerile din iunie,  a surprins foarte multe voci. De ce ? Mai întâi,  aproape evident, dacă ar fi candidat, ar fi câştigat. Se bucură de multă simpatie în Banat, în general,  a ştiut, cu abilitate, să-şi construiască personalitatea politică şi, mai ales,  a impus, în relaţiile cu cei din jur, un câmp de  forţă, greu de schimbat. Ceea ce este nou în viaţa politicianului se referă la conjunctura mixată de viaţa personală şi cea publică. Noul şef al PSD pe ţară este Victor Ponta,  dar care mai este, în privat, şi ginerele lui Ilie Sârbu. Mia multe voci au comentat,  cu argumente pro şi contra, această nouă forţă, pe care, acum, Ilie Sârbu a decis să o elibereze de valenţa publică.

Oraşele moderne, cu adevărat destinate unui public pregătit pentru mileniul trei, încep să se transforme în oraşe care cer şi dau aer. Se fac eforturi pentru reducerea poluării, se transferă parcările de suprafaţă în altele, subterane, se construiesc renumitele „clădiri inteligente”, care funcţionează cu panouri voltaice, se caută energii verzi. Inteligenţa umană lucrează acum la noile soluţii pentru o viaţă mai sănătoasă. Una dintre soluţii este transportul pe bicicletă.

Nu e pentru prima dată când m-am simţit cel puţin ofensat de felul în care am fost tratat ca şi client de “comercianţii” de la Kaufland-ul de pe Circumvalaţiunii. Ieri, au comis-o (oops!) din nou. Nu le mai trec cu vederea mitocăniile, pe care, cică, le execută c-aşa-i ordinul de la Bucureşti. Poate că dumnealor or fi având parte de nişte şefi frustraţi, care or fi absolvit şcoala de comerţ la seral, pe lângă vreo puşcărie comunistă. Altfel nu înţeleg de unde atmosfera de încrâncenare cu care îşi primesc clienţii.

Azi suntem la Lugoj. Noi, echipa „Ziua de Vest”, am decis că  dacă e vineri, e… Lugoj. Proiectul nostru privind întâlnirile itinerante cu reprezentanţii  oraşelor sau comunităţilor din jur este în scenă. De ce o facem? Pentru că, indiferent de forma sofisticată a comunicării scrise, comunicarea directă este cea autentică. Întâlnirile, trăirile, contactul vizual, acceptarea, ascultarea, acestea sunt componentele comunicării prin care ne facem simpatizaţi. Ce dorim? Să fim mai aproape de cititorii noştri, să-i facem să înţeleagă că cea mai mare bucurie a  jurnaliştilor este acel telefon sau acea scrisoare de simpatie. Poate fi, desigur, şi invers. 

O nouă campanie generată în favoarea calităţii vieţii în Timişoara,  având ca şi susţinători mai multe ONG-uri,  „prinţesa” fiind Fundaţia Inimii, ce-l  are ca preşedinte pe dr. Dan Gaiţă, a fost lansată ieri. Cluburile Rotary şi Lyons din Timişoara au semnat protocolul  pentru parteneriatul  privind mai multe campanii în favoarea cetăţenilor: conştientizare, activitate, schimbarea de mentalităţi, mod activ de viaţă,  renunţarea la obiceiurile  vicioase (tutun, spre exemplu), mişcare, sport, dar şi campania pentru a  face din Timişoara capitală culturală a Europei.  S-a vorbit ieri despre „mândria  de a fi timişorean”, ca apanaj al cetăţeanului cu blazonul demnităţii, acest atribut neavând nicio legătură cu orgoliul prostesc. Sau, mai bine-zis, prost înţeles.  Ni se reproşează nouă, bănăţenilor, faptul de a avea  o prea mare atracţie pentru lauda de a fi bănăţeni.

Despre repere şi împliniri, despre satisfacţiile personale şi  proiecţiile lor, despre cum suntem de realizaţi într-o viaţă de om am putea vorbi o… altă viaţă.  Citeam recent ceva ce, desigur, ştim  sau realizăm cu toţii, chiar numai în inconştient, dar nu repetăm destul pentru noi înşine: realizările materiale dau satisfacţii de scurtă durată, odată ce obţinerea unui bun se realizează, el se bagatelizează,  se mută în planul  concurenţei cu altceva, dar valorile  crescute prin experienţe personale, spre exemplu, prin cunoaşterea altor locuri, altor oameni, amprentează  psihicul nostru de o manieră unică.

Era de aşteptat ca într-o asemenea  criză să  aibă loc şi alte crize, aparent mai mici, legate de relaţiile din interiorul unor organizaţii, companii, instituţii, Nimic nu rămâne neatins. Nici măcar cele mai frumoase relaţii nu rămân neatinse. Partidele  trec, toate, prin nelinişti evidente, după alegerile din iarnă. Plecările  unor membri  din PSD sau PNL către „independenţi” sau către PDL sunt semnele unor tensiuni care au pornit „boli grave” în interiorul  organizaţiilor. Timişoara a fost, până nu demult, un exemplu destul de bun privind relaţiile civilizate din partide, nu au fost scandaluri sinistre, nici arestări  pentru implicări în combinaţii grave, amestecuri  de politicieni cu interlopi, nu pentru că nu ar fi cazul (!?), ci pentru că, pur şi simplu, ai noştri au un strop de decenţă, faţă de mitici, decenţă care se vede! Recent, PSD a arătat că nu mai are aceeaşi stabilitate interioară, Grindeanu a demisionat  din funcţia de la judeţ, energiile nu sunt încă eliberate complet, dar diplomaţia internă este un bun scut.

Orice poţi crede, într-o zi anume, că ai putea  auzi sau vedea despre cineva sau ceva care-ţi este foarte drag. Aproape orice este posibil. Şi şocant. Despre oraşul tău ce ai putea auzi negativ? Că  este lăsat uitării de autorităţi, că este gestionat  prin fraudă, că este condus prost sau că este marginalizat de mitici. Asta auzim, frecvent, despre Timişoara. Din întregul tablou  al componentelor negative, cel mai grav este să auzi că este oraşul cu cel mai înalt grad de poluare prin praf, din  rândul oraşelor mari din România. Auzind ştirea despre concluziile testelor  asupra  gradului de încărcare cu praf, la Timişoara,  prin depăşirea cu 80 la sută a normelor admise, recunosc, am avut o reacţie neuro-vegetativă, am simţit  că furia  este prea mică pentru exprimarea revoltei împotriva celor care ne ucid, sistematic, cotidian, cu bună-ştiinţă sau  prin incompetenţă.

Înaintea Sărbătorii Paştelui,  un coleg  de redacţie, recunosc, inspirat, s-a decis să stea în apropierea uneia dintre instituţiile publice din Timişoara (Timiş), să observe  - de ce nu ? - , dacă aleşii locali primesc sau nu în dar ofrandele  Paştelui. Şi a ales Prefectura Timiş, dar şi consiliul judeţean,  pentru că ambele funcţionează într-o clădire comună. „Detectivul” nostru a stat  în zona Universităţii de Medicină şi Farmacie, în vecinătatea locului vizat, cam trei ore, între 9 – 12, vineri, 2 aprilie.  A numărat cel puţin şapte  maşini care  veneau  în parcarea CJ şi a Prefecturii, apoi,  pe furiş,  împreună cu alte maşini, aparţinând instituţiilor publice amintite, făceau „joncţiunea”, cam naivă, după gustul nostru, fără James Bond, care le-ar fi dat alte sfaturi... ”Marea întâlnire” de  preluare a sărmanilor mieluţi avea loc în spatele pizzeriei, vecine de altfel cu aceeaşi clădire vizată.

CITEŞTE ŞI: La Prefectură şi la CJ Timiş, Iepuraşul a sosit mai repede… în portbagajele maşinilor şefilor - FOTO & VIDEO

Primul Paşti liber, acum 20 de ani, era un fel de „centrul universal al primăverilor”.  Parcă fiecare floare avea alt miros, parcă fiecare om era mai frumos. Nu se mai temea nimeni de gorilele lui Ceauşescu, de „fiii şi fiicele” cu frunţile înguste, dar cu ochii deschişi spre vreun vecin, care, sărmanul,  aducea în casa copiilor săi câte un miel, tăiat pe tăcute. Nu se mai temea nimeni să-şi facă semnul Sfintei Cruci în faţa unei biserici şi, mai ales, toată suflarea era la Slujba de Înviere. Aşa îmi amintesc, în imagini succinte, Paştele  din 1990. Lipsea cineva, lipsea Regele,  dar el avea să fie curând în ţară. Primăvara de acum 20 de ani era semnul renaşterii noastre, era începutul viu al unui optimism greu de evaluat, căci era optimismul inconştient al fericiţilor necondiţionat. Era, într-un fel, defularea tuturor energiilor cantonate în noi atâţia ani. Paştele este sărbătoarea renaşterii, a Învierii,  a  dragostei, a  capacităţii  noastre de a învinge, în numele lui Dumnezeu, orice obstacol. Chiar şi moartea.

De ani de zile, reportajele despre modul în care românii, mai ales bănăţenii, dar şi arădenii aleg să-şi facă târguielile în Ungaria au avut un ritm constant. Ceea ce este nou în peisajul vechi al comerţului individual din zona graniţei constă în mărirea numărului  de „şopişti” la unguri, în detrimentul  celor de acasă. În acest decor, aş vrea să detaliez doar câteva idei care ţin, negreşit, de specificul nostru. Orice cumperi, oricât cumperi, suma, la final, avantajează „tabela ungurească” de scoruri. La  acelaşi preţ, oamenii reuşesc să cumpere  mult mai mult decât la Timişoara sau la Arad. Ciudat, nu? În plină criză, „ei” ştiu mai bine decât noi să valorifice toate  resursele „mixului de marketing”, cum ar  spune specialiştii, în vreme ce la noi, metoda reducerilor   se aplică pe preţuri atât de mari, încât cei ce se lasă tentaţi ajung în situaţia ridicolă a ineficienţei. 

Titlul acestui editorial mi-a fost sugerat de cuvintele pe care, cu generozitate, le-a rostit dna Carmen  Popescu, ieri, la  adunarea de alegeri pentru şefia PNL Timiş.  Rămân la  impresia că mileniul trei este al femeilor  curajoase, dinamice, este mileniul celor care  nu se sfiiesc să fie ele însele. Malraux  spunea că mileniul trei este desăvârşirea gintei matriarhale, la altă scară. Deşi nicio femeie nu a candidat pentru şefia PNL Timiş, competiţia fiind între doi bărbaţi: Nicolae Robu, senator şi rector al UPT şi Sorin Supuran, inginer, membru PNL din 1990, totuşi, un ton apreciabil a fost al unei… femei.

Se numeşte Alin Nica. Este primar într-o comună la un pas de Timişoara, la Dudeştii Noi. S-ar putea să fie cel mai tânăr primar din România. Am ales să scriu despre el dintr-un motiv foarte simplu: un editorial nu trebuie să fie un demers jurnalistic, mereu critic. Chiar noi, jurnaliştii, suferim de pe urma criticilor aduse pentru prea multă „încruntare” în observaţia, uneori empirică, asupra lumii, asupra vieţii. Am ales să fac, cel puţin azi, observaţii mai „blânde”, dar meritate, din acest punct de vedere, în legătură cu un om al cărui optimism trebuie luat ca model. Primarul liberal din Dudeştii Noi a schimbat faţa unei comunităţi.

Ţigani de mătase. Aşa-şi spun ţiganii bogaţii din Banat, şi nu aş fi ştiut, personal, acest detaliu, până când, în 1998,  lucrând în Televiziunea Română, am realizat un film cu  titlul „Ţiganii de mătase”: nunţi opulente, palate supraetajate, bogăţii colosale, maşini cu numere preferenţiale (nici măcar nu era o lege pentru aşa ceva), poliţişti servili, procurori (mână-n mână cu ţiganii  bogaţi),  declaraţii din care emana clar mândria lor de a purta acest nume. În plus,  ostilitatea şi superioritatea ostentativă în faţa ţiganilor săraci. Ţiganii de mătase au acum, la Timişoara, adunate în vreme, începând cu anii ‘90, străzi întregi. Case fără autorizaţie, într-adevăr, o parte dărâmate după sentinţe judecătoreşti, aplicate riguros, după lege, de Primăria Timişoara, prima din România care a „îndrăznit” să ceară ajutor legii! Între timp, şi alţi colegi din presă au „atacat” subiectul ţiganilor care cuceresc case şi străzi, la Timişoara, dar mare lucru nu s-a schimbat.

Când am vizitat  Israelul, şi asta era, pentru prima dată, acum patru ani, la întoarcerea  acasă am  trăit emoţii  unice. Era  prima dată când, după ce văzusem o ţară, pe care  dorisem de atâta vreme să o vizitez,  aveam să simt imaginile  acelei   experienţe ca pe ceva irepetabil. Una dintre  cele mai interesante trăiri a fost cea dată de  starea de război. Da, ştiu, am scris deja despre asta şi mai mulţi prieteni, unii chiar evrei, mi-au mărturisit  că au lăcrimat  citind. Despre ce îmi amintesc? Despre tinerii superbi, care păzeau şcoli,  teatre,  muzee, cu armele la piept, chiar dacă zâmbeau. Despre seninătatea  tragică a celor care, la vârsta la care alţii  ar fi căutat  petreceri uşoare sau companii  delicioase,  îşi apărau ţara. O făceau fără să ceară nimic în schimb. Evreii trăiesc starea de război într-o  emoţie perpetuă a unei prietenii care nu se decontează cu nimeni. Nici cu guvernul, nici cu alte   instituţii. Numai cu conştiinţa. Este o ţară unică. Aş spune că nu prea avem  ceva de comparat cu noi, dar, totuşi, am s-o fac. Cum? Prin comparaţia dezavantajoasă.

Curg apele în România, în vreme ce peste tot se vorbeşte despre încălzirea globală, despre secătuirea pământului. La noi mai curg şi apele, care mai curate, care mai murdare, ale politicii mioritice, apele care încurcă visele unora, dar mai încurcă şi gândurile altora. Se spune, adesea, „ape tulburi”, atunci  când oamenii nu sunt siguri pe proiectele lor, mai spun  oamenii asta, atunci când nu sunt sinceri şi nu ştiu să-şi stabilească  sensurile  de mişcare pe anumite direcţii (asta este pentru cine se pricepe, măcar puţin, la matematică).  Primăvara aceasta este una a congreselor de partid, una destul de agitată, dar nu aş zice că nu este neinteresantă. În aceste zile, la Bucureşti, are loc congresul extraordinar al PNL, unde a plecat o importantă delegaţie din Timiş, respectiv Timişoara, cu deviza sugerată de câţiva membri fondatori: „Nu dorim să fim mulţi, ci tari!”.

„ZIUA de Vest” se  apropie azi, din nou, de arădeni, de Arad. De ce? Pentru că, alături de Timiş,  judeţele Arad, Caraş-Severin, dar şi  Hunedoara fac  parte din Regiunea  V Vest, regiune care, din punct de  vedere economic, după Bucureşti, se situează pe locul al doilea de influenţă a potenţialului  de dezvoltare a României. „ZIUA de Vest” a   mai fost   ca şi cotidian regional, alături de cotidianul „ZIUA”, la Arad, dar pentru o perioadă de aproape cinci ani difuzarea sa a  fost restricţionată  peste Mureş, din  anumite  motive. Criza   financiară care a afectată profund viaţa mass-media în lume, nu numai în ţara noastră, a generat, pentru moment, întreruperea  apariţiei pe hârtie a cotidianului care a fost  generatorul  francizei pentru „ZIUA de Vest”. Am rămas într-o formă de independenţă care  ne-a permis reaşezarea pe zonă, cu toate riscurile unei activităţi vechi şi noi, deopotrivă.

Numărul  elevilor  din şcolile din Banat  este în continuă descreştere. Numai în acest an, la nivelul  claselor a VIII-a, deci al celor care termină gimnaziul,   vor fi mai  20 de clase în minus. Asta înseamnă că, pe lângă  suferinţa  venită din reducerea salariilor profesorilor, pe lângă şirul de umilinţe  la care este supus întregul sistem de învăţământ, se mai adaugă problema  demografică. Aceasta va accentua şi mai mult reducerea claselor, deci a activităţii pedagogice. Inspectoratul Şcolar Timiş  a produs deja mai multe nemulţumiri în rândul unor şcoli de elită, cum este Liceul de Informatică „Grigore Moisil” din Timişoara, prin anunţul referitor la reducerea numărului de clase.

Se spune,  se ştie, se demonstrează  că „peştele de la cap se împute!”. Şi, pe deasupra, expresia aceasta,  plastic, mult prea olfactivă,  face parte prea mult din decorul nostru mioritic. Cineva  care trăieşte în altă ţară, dar vine destul de frecvent la Timişoara, îmi spunea, nu mai departe de 2-3 ani în urmă,  că observa, la vremea respectivă, un accent pozitiv  în comportamentul străzii, al oamenilor, al funcţionarilor de la ghişee,  simţea cum începeam să ne apropiem de acel tip de atitudine  care  se potriveşte descrierii de  atitudine europeană. Din păcate, acum,  acelaşi observator, în acelaşi loc,  dar pe o discuţie actuală, îmi spune cu tristeţe despre modelarea inversă a atitudinilor, despre  cât de dureros este  ceea ce  se petrece pe stradă, în magazine, între oameni. Ce se petrece? Bădărănia! Asta  se petrece şi scala de evaluare este încărcată  cu prea mult balast.

Cred că acum, deşi suntem în cea mai cumplită criză financiară a vremii, deşi suntem într-o stare de anxietate publică, generată de  multele scandaluri politice, ataşate, evident, campaniei electorale trecute, Băsescu ar avea toate motivele  să se bucure:  pe la toate partidele sunt nelinişti, pe la toate partidele se pregătesc alegeri  pentru eventuale schimbări  de funcţii locale, toate, după ce, desigur, ar  trece deja congresele naţionale. Ştiţi despre ce vorbesc: alegerile din PSD pentru funcţia de preşedinte de partid şi congresul extraordinar al PNL. La PSD, până mai  ieri, mai mulţi politicieni locali  erau gata să parieze pe  Adrian Năstase, ba, mai mult, ceea ce unii nu ştiau era legat de faptul că mulţi dintre delegaţii  pentru congres jucau  la două capete. În politică, la fel ca în dragoste: ce nu ştie bărbatul, ştie tot satul. Asta e. Trădarea la români e temă istorică. Şi filozofică.

Despre statul român, din păcate, se pot spune,  deja  tot mai des în ultima vreme, lucruri  care pot înspăimânta  orice  investitor. Pe oricine care ar visa, ar îndrăzni să devină creativ  în economia competiţiei, aşa cum  se  practică în Occident. Campania electorală  pentru prezidenţialele din 2009 avea să manipuleze inclusiv prin afişarea unor succese legate de câte un tronson de  autostradă. Firma Bechtel  este nevoită acum să disponibilizeze  1.600 de angajaţi, pentru că statul român datorează firmei care a  „produs promisiunea  electorală” peste 200 de milioane de dolari.  Alte firme, mult mai  apropiate de realităţile de lângă noi, firme româneşti care au executat lucrări  la autostradă şi la Centura Timişoarei, faimoasă deja prin întârzieri, promisiuni şi  situaţii conflictuale, sunt în pragul falimentului. Firmele au executat, din resurse proprii, lucrările, iar banii datoraţi întârzie să apară.

Tot ceea ce se petrece în tabloul vieţii din România, fie ea publică, fie de grup sau privată, conţine elemente de atitudine care ar trebui, în fiecare  clipă, amendate cumva. Orice lege, orice normă nouă, orice element care ar urma, prin aplicare, să concureze la stabilirea stării de normalitate (şi,  atenţie, aici nici nu mai vorbesc despre scandalurile mizerabile din politică!)  este   primit într-o batjocură care nu are unitate de măsură. Recent,  ne-am bucurat de aplicarea normelor referitoare la Legea Fumatului în spaţiile publice, din 2009, cu restricţii concrete pentru holuri, coridoare, culoare, spaţii comune de trecere, unde, clar, legea  impune interzicerea fumatului! Centrele comerciale din Timişoara au anunţat chiriaşii cafenelelor de pe holuri în legătură cu amenzile  care se vor aplica.

Sfârşitul lui ianuarie şi acest început de ianuarie au, împreună, ceva urât şi dizgraţios  în tot ceea ce  se petrece în jurul nostru. De la Mircea, fratele  preşedintelui Băsescu, antrenat în petrecerile unor infractori periculoşi, ca acel „Mondialu”,   bunic al unei fetiţe născute de  o minoră, până la  adunări  le partidelor  politice, la munte sau nu contează unde, pentru stabilirea de strategii şi  proiecte, toate legate de interesele lor, nu ale noastre. În toată această sumă de întâmplări publice, la care se adaugă cele private, amestecate cu „mirodenii”  de vrăji, amante, bani, interese  meschine, nu lipseşte numele TIMIŞOARA. Numele oraşului nostru, care ar fi avut şansa de a beneficia de pe urma Contractului  din 1 Decembrie 2009, dar care a pierdut acel  noroc teoretic, este acum ţintă: nu se primesc  banii de la guvern pentru reabilitarea termică a blocurilor. Cine suferă? Cetăţenii Timişoarei.

PNL Timiş a sărbătorit, ieri, 20 de ani de la înfiinţare. Despre modul în care au decurs festivităţile, despre discursuri şi coroane,  aflaţi în relatarea noastră de azi. PNL Timiş şi-a omagiat seniorii, fondatorii, între ei câteva nume constant pozitive în viaţa  partidului, aflat acum pe locul al patrulea pe ţară, ca rezultat al alegerilor  pentru  fotoliul prezidenţial: Horia Musta, Ioan Pleş, Viorel Coifan,  Mihai Olariu, Leonte Munteanu, Tănaţcu şi alţii, ale căror nume vor lipsi azi din listă, din motive „tehnice” şi ne cerem scuze. Cum au sărbătorit liberalii? Ei, bine, ar fi de spus unele lucruri, pentru că există câteva elemente de noutate. După ce, la sediul PNL, Timiş,  s-au oferit diplome de recunoaştere, după  ce s-au ţinut discursurile clasice, după ce s-au pus coroane de flori la statuia lui Brătianu, şampania şi prietenia informală s-au oferit la Casa  Universitarilor, unde, pentru prima oară la Timişoara, am asistat  la  un prânz oficial, fără… ţigări!

De ieri suntem mai săraci. L-am pierdut pe Cosmin Lungu, jurnalist, om de cultură,  fost redactor şef-adjunct al săptămânalului „Focus Vest” şi al cotidianului ZIUA de Vest,  după ce, o perioadă  importată, între 2001 – 2005, a fost colaborator  al echipei noastre, pentru Arad. Drumul lui l-a purtat apoi la librăriile Cărtureşti, unde a  devenit director, ulterior Event Manager Transilvania, poziţie deţinută până acum  o zi. Şi o noapte. Cosmin ar fi împlinit  33 de ani, pe  24 ianuarie 2010. O boală  cumplită avea să-l chinuiască, în urma unuia accident de maşină, pe „zebra ucigătoare”, accident  despre care  am  demarat mai multe investigaţii, din păcate fără  rezultatele  aşteptate. Cosmin  a plecat  din lumea aceasta agitată, sfâşiată de ură şi de invidii, în noaptea de 17/18 ianuarie.

Nu cred că vreunul dintre noi -  dintre cei care suntem în presă de aproape 20 de ani -  vorbind despre jurnalismul ataşat valorilor democraţiei,  sau alţii dintre noi -  intraţi în lumea mass-media  în  urmă cu 10 ani - ne-am fi putut imagina că o să facem ştiri despre   suport de ştiri sau despre produsul media care generează ştiri! România ultimelor cinci luni este o Românie fără 50 de publicaţii şi cu 1.500 de jurnalişti fără locuri de muncă. Ceea ce este trist. Dezolant. Oricât  de greu de suportat este critica, cei de la Putere ar trebui să realizeze că stă în mâna şi în condeiul  celor care au „dreptul” să o facă, după reguli şi norme, într-o societate democratică, în care este respectată Constituţia, lege  de bază care enumeră presa ca a patra putere în stat. O putere informală.