Am început să cred tot mai mult că la noi, la români, pe lângă multele lucruri făcute la întâmplare, cu neseriozitate, unul dintre cele cu repercusiuni greu de reparat este politica. Felul în care se practică politica, similar fotbalului ca afacere murdară, seamănă cu jocul Răului cu Focul. Totul se face prin trişare, prin minciună, ură şi multă perfidie. Ah, desigur, nu spun eu, aici, vreo noutate. Lucrurile sunt pecetluite de marii analişti şi de filozofii politicii mondiale. Numai că la noi, la locuitorii mioritici, în ţara în care ciobanul criminal din balada Mioriţei este personaj, iar cel laş, care-şi acceptă destinul pecetluit de ciobanii invidioşi, devine erou, totul continuă să fie pe dos. Şi prin dos. Dosul lumii. Al acestui neam, care aşteaptă, conform previziunilor lui Brucan, de 20 de ani. 20 de ani de jocuri periculoase ale politicii, făcute în interesul unor grupuri, de obicei, aproape aceleaşi grupuri, în care se perpetuează, lamentabil, aceiaşi inşi lipsiţi de scrupule, de inteligenţă socială, de cele mai multe ori nişte repetenţi penibili, care, nestrălucind în viaţă prin ceva personal, au ajuns în politică. Desigur, nu toţi din politică sunt repetenţii pe care-i ştiam. Sunt şi premianţi. Prea puţini pentru nevoia noastră de lumină şi seriozitate. Dacă în urmă cu câţiva ani Parlamentului i se spunea „Parlamentul ruşinii”, acum i s-ar putea spune „Parlamentul dezastrului”. Cine face politica? Agramaţii, subculturalii, adormiţii, sforăitorii, sforarii, mincinoşii. Printre ei, câţiva serioşi, oameni verticali, ciuruiţi de vulgaritatea şi nimicnicia celor care, ci-că, fac politică. În acest moment, când trădarea este victorioasă, când un partid îi plăteşte cu bani grei pe unii dintre parlamentari ca să treacă în tabăra concurentă, când, disperat, PDL a luat deja „două victime” de la PNL, adică patru parlamentari pentru care trecerea dintr-o barcă într-alta a fost abia ieşirea lor din anonimat, acum, când se încearcă fracţionarea PSD după vectorii Vanghelie, când pentru a-l ponegri pe Crin Antonescu folosesc numele său de floare ca pe o soluţie de luptă politică, noi, cei care vom vota, vorba lui Caragiale, ce să facem? Să plecăm din România înspre vreo destinaţie exotică? Şi apoi să plângem disperaţi? Ba nu! O să stăm acasă şi o să votăm. În aşa fel încât să ne oferim şansa unei schimbări. Joaca periculoasă cu destinul acestui neam, atât cât a mai rămas din el, cu soarta celor care nu am plecat în alte ţări (ah, Doamne, nu pentru că nu am fi putut!), cu soarta celor vreo 17 milioane de români (restul sunt în Diaspora) se apropie de final. Joaca despre care vorbea Silviu Brucan se apropie de sfârşit. Ca şi prostia, nu-i aşa? În curând va fi decembrie. Este vremea…