Conţinutul declaraţiei ministrului de Interne al Germaniei, Hans-Peter Friedrich, de ce Germania se va opune aderării României la Schengen, este o palmă la adresa tuturor românilor. În afară că nu ne vrea în Schengen, Berlinul doreşte să limiteze accesul săracilor din România şi Bulgaria la ajutorul social german. Domnul Friedrich, alias „Cavalerul Schenganescu”, este un suporter al nostru în măsura în care şi Hitler a fost un prieten al popoarelor.
De necontestat şi firesc este ca Germania să se opună corupţiei şi să insiste la aplicarea unor standarde minime de funcţionalitate juridică, însă inadmisibil este ca Germania să trieze românii în apţi de muncă şi săraci. Berlinul doreşte să restricţioneze un drept fundamental al Tratatelor Constitutive ale Uniunii Europene. Prea puţini dintre noi ştim că cetăţenia europeană ne permite să călătorim prin Europa, precum permite şi unui japonez sau american, însă nu să şi stăm în alte state membre ale Uniunii, fără un loc de muncă, mai mult de trei luni de zile pe an.
Acest regim preferenţial şi discriminatoriu poate fi numit orice, însă nu un drept al unui cetăţean european. Această politică fascistoidă în Europa ar transforma România într-un lagăr de concentrare sub aer liber deoarece controlul asupra circulaţiei cetăţenilor de mâna a doua funcţionează numai prin păstrarea unei cortine de fier la graniţa de vest a României.
Probabil că într-un viitor apropiat Bruxelloberlinul ne va pune în vedere ca, dacă vom mai dori să beneficiem de liberă circulaţie în Europa, să preluăm noi, în trista amintire a unui trecut întunecat, peronul de triere a unor cetăţeni după nişte criterii injuste. Registrul imigrantilor, pe care il vrea ministrul Friedrich, este un pas desciminatoriu foarte lămuritor…
Domnul Friedrich şi simpatizanţii săi din rândurile elitei sfidătoare din România ar trebui mai întâi să se întrebe de ce sunt românii săraci şi ar dori să emigreze. Mai ales să se gândească la ţărănimea pauperizată a ţării, astăzi clientă fidelă la Aldi şi Lidl şi milioanele de români care prin consumul lor asigură sute de mii de locuri de muncă în producţia germană.
Măcar să fi găsit cuvinte de laudă pentru progresele noastre în domeniul ecologic, efect de la sine înţeles, după ce ne-am aruncat industria poluantă cu tot cu locurile de muncă la fier vechi (cumparat tot de ei) şi am renunţat la agricultură pentru a ne transforma treptat într-o rezervaţie de săraci îngrădită cu sârmă ghimpată şi controlată de camere infraroşii. Germania exportă pe an mărfuri în valoare de 508 miliarde de euro în Uniunea Europeană, în timp de cotizaţia netă a Berlinului la Bruxelles este anual de doar aproximativ 10 miliarde de euro.
Pentru o Europă solidară precum o impune Berlinul se cuvine ca, pentru înlesnirile economice de a penetra gratuit fără vamă piaţă europeană, atât cotizaţia la Bruxelles să fie pe măsură, ca şi generozitatea faţă de cetăţenii pauperizaţi în urma dezindustrializării. În fond, de ce să nu ceară românii şi bulgarii ajutoare sociale în Germania? Ar fi mai mult decât echitabil ca tensiunile sociale generate pe urma dezindustrializării impuse să fie împărţite uniform de beneficiarii economici ai Uniunii Europene.
Este un drept la care oricine ar trebui să recurgă cu mândrie şi fără jenă, fiind doar o compensaţie firească pentru înlesnirile oferite de piaţa de desfacere din estul Europei. De preferat ar fi o formulă de solidaritate decât una de îngrădire a săracilor pentru că aceşti săraci au potenţial de a deveni majoritate politică cu viziuni mai tranşante decât acţiunile indecise ale actualilor politicieni. Cel mai bun exemplu fiind India lui Gandhi: Gandhi a îngenuncheat Imperiul Britanic, care exploata indienii şi sărăcea India de materie primă pentru a le vinde apoi textile manufacturate în Marea Britanie, printr-o simplă lozincă, „Don’t buy cotton!”. Efectul unui boicot economic ar transforma „copilul minune al performanţei economice în timp criză” într-un kaizer gol.
Ultimii ani în relaţie cu Uniunea Europeană nu au mai adus nici un progres. România nu este însă o excepţie a trăirii unui eşec în relaţiile cu Bruxelles-ul. În timp ce tot mai multe voci din state bine integrate în Europa precum Grecia, Italia, Spania şi Portugalia sau chiar Franţa cred că viitorul este în afara zonei Euro, noi ne cramponăm într-o formă nefirească pentru un proces de integrare anacronic, care până în prezent nu a adus niciunei ţări, în afară de Germania şi câteva state mici din jurul Germaniei, vreun avantaj.
