Acasă Actualitate Grecia – mare, gogoşi, tatuaje şi… delfini pe post de OZN-uri

Grecia – mare, gogoşi, tatuaje şi… delfini pe post de OZN-uri

DISTRIBUIȚI

Urci în maşină, mergi 12 ore şi eşti în Grecia. Drumul e lin, plin de autostrăzi cu asflatul ca-n palmă. Bineînţeles, nu vorbim de România. Dar de străzile din România scapi repede, până la graniţa de la Stamora-Moraviţa faci vreo 60 de kilometri şi ai ajuns la sârbi, unde o ţii spre Belgrad şi de acolo urci pe autostradă. Şi o ţii pe autostradă în direcţia Niş, după care tot înainte, spre Skopije, prin Macedonia şi, într-un final, străpungi graniţa Greciei, pe la Evzoni, urmând ca după câteva zeci de kilometri să faci dreapta de pe autostradă spre Paralia, ca să ajungi la Olympic Beach. Drumuri ca în palmă şi neaglomerate. Când ajungi în Olympic Beach, staţiune lipită de Paralia, ai impresia că e teritoriu românesc. Din păcate, unii şi dau dovadă de comportament românesc negativ, nicidecum exemplar. Treci cu vederea, eşti în vacanţă…

“Ia gogoaşa, neamule!”
Dar când ajungi la destinaţie, ai chef eventual de un duş şi un somn bun, dacă nu o baie în mare. Dar nu-i chiar atât de frumos dacă cei de la firma de turism înţeleg prin apartament cu două camere separate vilă tip studio, unde a doua cameră ai impresia că e în bucătărie şi îţi fierbe oala la cap, în timp ce te odihneşti. Într-un final se rezolvă, găsesc unul aşa cum trebuie, deşi acum câteva minute nu aveau. Bani consumaţi pe telefoane şi nervozitate în stare incipientă. Dar trece, eşti în concediu doar şi nu mai bagi de seamă că fata care a avut grijă ca tu să te cazezi nu ştie o boabă de greacă, să se înţeleagă cu administratorii greci ai clădirilor. Plaja e mare, plină de nisip şi de oameni dornici de soare. Din când în când trec nişte tipi bronzaţi, cu o tavă în vârful degetelor, plină cu gogoşi. Tipii urlă din toţi rărunchii. Au învăţat până şi o expresie în româneşte, ce îţi zgârie urechile: “Ia gogoaşa, neamule!”. Un euro 50. Cam tare şi cu mult zahăr. Un sfert o arunci aproape sigur. Dacă nu vrei gogoaşă, poate vrei un tatuaj. Tipi mici, cu pălării pe cap umblă cu caiete cu modele de tatuaje. Penru 5, 10, 15 euro, îşi desenează unul în cinci minute. Folosesc henna. Tot acolo sunt şi cei care vând ochelari de soare, poşete şi lănţişoare. Astea sunt pe plajă, că în rest staţiunea e plină de magazine de suveniruri, supermarketuri şi alte lucruri. Plin de terase, de locuri unde poţi mânca şi multe alte chestii. Grecii chiar ştiu să fac turism şi îl fac bine.

Pescăruşi şi… Mickey Rourke
Viaţa în staţiune e relativ liniştită, dar a mai crescut în intensitate faţă de anii trecuţi. Deşi Olympic Beach era staţiunea cunoscută ca oaza de linişte de lângă Paralia, acum seamănă din ce în ce mai mult cu staţiunea vecină. Nu mai e liniştea de altădată, dar, totuşi, parcă e puţin mai liniştită ca Paralia. Puţin… Dar nu poţi sta tot timpul în staţiune. Soarele arde, plaja e aproape, dar parcă simţi nevoia de mişcare. Iar o excursie la Skiathos ţi se pare numai bună. La 5.30 dimineaţa, îmbarcarea în autocar, care ţine drumul spre un port. Acolo sari într-un vapor, după vrei trei ore de mers cu autocarul şi începe drumul spre insula Skiathos. Dai cu ochii de aceeaşi tipă care te-a cazat. E ghid. De fapt, probabil că doar vrea să fie ghid, pentru că nu-i prea reuşeşte şmecheria. La boxele din vapor se aud mesaje de întâmpinare în mai multe limbi. Ai ceva de mers până la Skiathos. Dar drumul e lin, pescăruşi, din difuzoare muzică grecească. La un moment dat, două tinere vin pe puntea principală de sus, pentru un strop de dans grecesc. După câteva minute, muzica se schimbă şi se aud hituri din anii ‘60 – ‘70 – ‘80. E Metaxa party, iar cei din echipaj îi invită pe toţi la dans. Un grec din echipaj seamănă bine de tot cu Mickey Rourke, din ultimul film al său, “The Wrestler”. Mai că-ţi vine să-i ceri un autograf.

Delfinii, ca şi OZN-urile
Dintr-o sticlă mare cu robinet ai ocazia să-ţi fie turnate pe gâtlej câteva picături de băutură. Atmosfera se înteţeşte, se dansează, ghida românilor parcă e cea mai mare dansatoare – atât ştie, că în rest chestii despre locurile prin care trecem nu cunoaşte. Valurile se înteţesc şi devin mari, te simţi de parcă eşti în genericul de la “Toate pânzele sus”, unde barca zburdă printre valuri. Muzica continuă, vântul e tare, jumătate de oră şi… se potoleşte. “Delfinii!” urlă din difuzor, în stânga, în dreapta, sau mai precis… în capul lor şi pe pliantul excursiei. Delfinii sunt ca OZN-urile pe acolo, îi văd numai membri echipajelor şi ghizii… în rest, nimeni. Ajungi pe Skiathos. Vaporul intră în port şi au nevoie de nişte perne de aer pentru a nu se lovi de cel alăturat, atunci când “parchează”. Pui piciorul pe insulă şi se merge la o bisericuţă – frumoasă, micuţă, într-adevăr. După bisericuţă, cam asta e – ghida nu ştie mai multe, e obosită şi se va duce să mănânce şi dacă vrei şi tu poţi veni. O oră timp liber. Unii mănâncă, alţii se pun la umbră, după care ţuşti pe vapor, peste jumătate de oră insula Koukounaries. Două ore de plajă, într-o apă limpede. După care iarăşi pe vapor. Muzică grecească lină în difuzoare, oameni obosiţi, picotesc, dintr-o dată în boxe – “Delfinii!”. Nu-i mai crede nimeni şi îţi vine să-i îndeşi microfonul pe gât. Câţiva fraieri mai sar de pe scaun, dar se pun jos imediat, nu au văzut nimic. Lumea e spre adormire, Mickey şterge puntea. Ca şi cum l-ai chema pe cineva acasă şi îi ridici picioarele să ştergi un firicel de praf.

Toaleta e pe dreapta
Începe cea de-a doua petrecere – Uzo Party. De data aceasta îl pun în pahare, multe rămase neatinse. De data aceasta, cele două fete care au dansat pe muzică grecească fac un dans în memoria lui Michael Jackson, pe frânturi de melodii ale marelui artist. Un dans jalnic, care nu-şi găsea nicicum locul. După alte câteva învârteli şi muzică veche se ajunge în port. În autocar şi din nou spre nisipul încins al plajei. Pe drum, în autocar, ghida, ca de obicei, nu crâcneşte despre niciun obiectiv turistic, un deal, o dată, un an, în schimb ştie exact unde-i toaleta bărbaţilor şi a femeilor la restaurantul unde vom opri. Parcă ar fi citit toată viaţa pagini aurii, nu cărţi de istorie, geografie şi altele necesare unui ghid.

“Sofocole” şi mobila…
Nisipu-i cald, soarele e bun, dar te mâncă degetele să mai faci o excursie. Una cu mai mult de mers, ei da, la Atena. Plecarea la ora 12 noaptea. Drum lung cu autocarul, pe la 6-7 dimineaţa ai ajuns în Atena. Drum chinuitor, acele autocare parcă nu au auzit niciodată cuvântul confort. Chiar dacă încerci să te întinzi pe două scaune, nu încapi, distanţa dintre scaune e foarte mică. Parcă au fost făcute pentru oameni cu chibrituri în loc de picioare. Ghida, aceeaşi. Da, ea e, cea care ştie toate restaurantele şi nimic din ce ar trebui să ştie. Eşti împreună cu un grup de sârbi şi de unguri. Foarte politicoşi, stau la locul lor, îndură şi ei. Intri în Atena. Dintr-o dată ghida sârboaică începe şi turuie la microfonul din autocar. Povesteşte mult. La fel şi cea unguroaică. Când vorbeşte ghida româncă, ai impresia să sârbii şi ungurii au cuvintele şi frazele mult mai lungi. Dacă la ele a durat 10 minute – un sfert de oră, la noi într-un minut s-a terminat. Şi ca totul să aibă şi cireaşă în moţ, în timp ce citea (nu avea niciun fel de intonaţie), ghida noastră ne spune de unu Sofocole (de Sofocle am auzit) şi de perşi cum se… mobilau. Adică cum? Îşi puneau costumul de luptă şi asta se numea “mobilare” în loc de îmbrăcare? Sau aveau cumva firmă de mobilă? Hmm, posibil… Oricum, am ajuns pe Acropole, aşa că te… mobilizezi… îţi iei picioarele dintre scaune şi laşi în urmă poveştile ghidei luate de pe Google, cu tot cu greşeli.

Merită!
Pe Acropole, suferinţa îţi va fi răsplătită. Un grec în jurul vârstei de 50 de ani, ce a făcut facultatea în România, te va conduce prin Acropole. Şi îţi povesteşte de legende, despre cum este refăcut Acropolele, despre câte piese lipsesc, cine le-a luat şi cum românii, alături de greci, în 1821, le-au dat gloanţe tucilor (li se terminaseră), pentru ca aceştia să nu se pună pe dărâmat. După ce te plimbă peste tot, ai timp jumătate de oră să faci poze şi o iei la picior mai departe. Ai două ore să te vânturi prin centrul oraşului, pentru că la prânz se schimbă garda la parlament. Frumos, un sfert de oră şi iar în autocar. Drum întins câteva ore şi, în sfârşit, vehiculul se opreşte la Termopile. Îl vezi pe Leonidas cu suliţa îndreptată spre tine, aşa că te pui la umbră, sub scutul lui şi tragi o poză să ţii minte. Dealul e în dreapta, dar nu se merge acolo…. Trebuie să mergem la restaurant. În dreapta lui Leonidas, la câţiva paşi, mai e un monument. Întrebi ghida ce e ăla şi-ţi răspunde concis: “o statuie!”. Şi atunci îţi dai seama că nici atât nu ştii. E o statuie, dom’le. Nu contează, iar în autocar, puţin somn, dacă poţi, apoi ajungi la restaurant. “Un prânz este zece euro”, spune ghida. Ajungi la casă – 17 euro şi ceva costă. Ăla de la casă îţi vede privirea tâmpă şi nu-ţi mai ia cenţii de peste 17, oricum ţi-a luat şapte în plus. Îi spui la ghidă că s-a înşelat, dar na, asta-i viaţa. Seara ajungi în staţiune şi promiţi să stai potolit pe plajă până vine ziua să pleci acasă. Şi stai. Nisipul cald, apa la fel, oamenii tot găsesc meduze eşuate. Îţi faci până la urmă un tatuaj, când vezi că şi copiii de cinci ani au unul. Grecia e frumoasă şi merită să te întorci de câte ori ai ocazia, chiar dacă dai de unele comportamente care îţi displac, e vacanţă doar, poţi sări uşor peste ele… Şi merită să vezi minunăţiile Greciei… Praful de pe Acropole îţi rămâne impregnat mult timp în gând…
 

Comentarii

comentarii