Congresul PNL de la București, de sâmbătă, 25 septembrie, va lăsa un gust amar încă multă vreme de acum încolo. Despre acest congres se va vorbi încă mult și bine (sau rău), falia desprinsă din PNL, chiar dacă nu oficial, se va simți mult timp afectată. Persoanele de bun simț nu s-au putut bucura nici la huiduieli, nici la scandări, mai ales că ele erau, în mod evident, regizate, chiar dacă nu artistic. Rezultatele se cunosc, erau previzibile, dar pe mine m-a intrigat un detaliu pe care nu l-aș neglija. Momentul discursului președintelui Klaus Iohannis, momentul susținerii lui Florin Cîțu, printr-un discurs scris, ca de obicei, citit cu inflexiunile specifice, dar fără acele nuanțe numite ”sare și piper”, fără ca dovezile de încredere într-unul dintre candidați să fi fost probate printr-o retorică demnă de o amintire de neuitat. Ceea ce s-a petrecut în timpul discursului, asta devine interesant…Klaus Iohannis vorbea, adică citea cu voce tare, iar sala ovaționa ”Orban, Orban!”. De undeva, din spate, se mai auzea și câte o huiduială. Chiar dacă era grosolan momentul, nici o clipă nu i-a trecut prin minte să se oprească, să privească spre grupul rebel, să le spună ceva, cu un fel de eleganță regală. Ah, nu! Nu era rege, era președinte…Nu i-a trecut prin minte să oprească din ”mersul vorbelor”, să construiască o privire lungă și semnificativă, care poate i-ar fi jenat pe vocalii sălii. Momentul a devenit penibil, de un penibil aproape rușinos. La un moment dat, în vreme ce scandările se intensificau, totuși, Klaus Iohannis a făcut ceva. A eliberat un rânjet, o grimasă, un fel de zâmbet de suficiență, însoțit de o privire sfidătoare, ceva de genul: ”Haideți, voi strigați, eu decid. Inutil ceea ce faceți!”.
Pentru ce și pentru cine acea grimasă? Mesajul spre protestatari e simplu de înțeles. Dar, în mod evident, la o analiză mai detaliată, am putea trage concluzii mai serioase. Scena era pregătită, regizorul era slab, scenariul previzibil, actorii, mai mult amatori, dar cu lecțiile făcute, parcă copiate de undeva, marca mediocrității, și totuși se cunoștea finalul! Nu mai este nimic incitant atunci când se cunoaște finalul. E ca la citirea unei cărți, cu pauze, apoi cu cititul finalului, fără efortul și bucuria de a pătrunde conținutul real. E ca la un film, cu nerăbdarea unor spectatori care citesc finalul într-o cronică. Penibil.
De ce a fost nevoie de acest gest al președintelui Iohannis? Fie nu s-a abținut, a dorit să puncteze momentul, fie ”i-a scăpat” atitudinea, destul de nimerită pe atmosfera sălii. Un fel de replică. Un fel de ”aici sunt eu!”. Doar că un președinte neutru, al tuturor celor ce ”sunt și vor râde la soare”, acela se abține. Acel președinte nu se dă pe mâna golanilor sau a rebelilor, indiferent cine ar fi ei. Un președinte… constituțional nu arată apartenența sa într-un grup, indiferent cine și ce este acel grup. În plus, o atitudine săsească era mai puțin expresivă, și asta ar fi rezolvat cumva suspiciunile.
Klaus Iohannis a ales să-și lase grimasa în tabloul congresului PNL. Am văzut asta. Nu mi-a plăcut…
