Buimaci, nervoși, haotici, un șir de epitete pentru românii care rulau, conform tabloului conturat de aceste figuri de stil, pe autostrada Nădlac – Viena, via Budapesta sau Szeged, dus și întors, la fel, în mini vacanța ce tocmai s-a încheiat. Duminică după – masă, coloane întregi de mașini, blocate în apropiere de Szeged, în drumul spre Timișoara. Aflu de pe Waze că este un accident, cu șapte mașini, toate înscrise în România, accident în lanț. De ce nu m-am mirat? Pentru că i-am văzut, din păcate, deja de joi, pe aceeași direcție dar pe alt sens, adică, spre Viena… Mașinile accidentate aveau numere de B, MH, BH, GJ… celorlalte le căzuseră numerele. Am suferit, din nou, de patriotism local, văzând o anumită decență, în rulaj, la mașinile din județul nostru, semn că timișorenii sunt mai obișnuiți cu ieșitul peste graniță, mai ales spre vestul continentului nostru obosit. Agresivitatea din trafic, pe autostradă, similară celei practicate în orașele mari, mai ales, arată, la o mică analiză psihologică, tulburările emoționale ale unor șoferi care nu au fost cam demult la un test real, privind calitatea persanei de a fi șofer. Se trece de pe o bandă pe alta, fără semnalizare. Sau, dacă asta se face, atunci semnalul luminos apare cu o fracțiune de secundă, raportată la momentul fizic al schimbării benzii. Este uluitor, este haotic și periculos, nimeni nu respectă pe nimeni și nimic! La viteze de peste 150 km/oră, treceau fără respect față de cei din trafic, ca și cum ar fi fost singuri. Da, am uitat, fiecare moare singur, dar poate atrage în capcana rutieră pe alții, încurând butadele, nu doar pe cele de limbaj. Șoferii din România sunt într-o permanentă competiție, nu se știe cu cine, dar se știe exact cu ce, cu propria lor viață. Nu le pasă de ceilalți, dar nici de ei înșiși!
Foto: Arhivă
Mi-a fost groază și rușine!
La capătul drumului, cei mai mulți, în târgurile de Crăciun de la Viena. Foarte bine! Să știm cum e bucuria Crăciunului într-o capitală europeană (adevărată). Problema noastră ”națională” este (și) una fonică. Vorbitul tare, statul în grup (mare) în mijlocul trotuarului, lipsa atenției cuvenite față de cei din jur, strigatul, toate acestea erau semnele triste ale unei faime proaste. Ce păcat! Unii, drăguți, aveau steagul tricolor, ni l-au împrumutat pentru poze celor care am exprimat dorința unui ”tablou de 1 decembrie”. Unii își lămureau copilașii să bea… vin fiert, că-i ”ca și compotul de vișine”! Asta am auzit acolo, pentru prima oară în viața mea.
Viena, orașul al cărui nume în poartă și Timișoara noastră dragă, fiind ”mica Viena”, este primitoare, nu caldă, asta nu, ar fi o minciună, dar te invită la civilizație. Te invită, nu te obligă! Te cheamă, dar nu-ți dă un fotoliu, din prima zi. Îți arată faima, trecutul, gloria capitalei imperiale, dar nu te obligă să fii… vienez! Vienez ești, dacă te porți ca un vienez.
În rest, poți fi ”cel care strigă” sau ”cel care face accidentul” sau ”cel care arată cu degetul: uite, cum e îmbrăcat ăla!!!” sau… așa cum, mai de mult, cu sute de ani în urmă, pe pământul american, era indienii – pieile roșii, care nu aveau nume. Numele lor era construit din ceea ce știau să facă.
Noi?
