Lizica Mihuț, rectorul de trei mandate de la universitatea de stat arădeană, se pretinde academician
Lista lungă a ilegalităților comise de rectorul (la al treilea mandat) Lizica Mihuț, de la Universitatea de stat „Aurel Vlaicu” din Arad, este completată de ultima sa găselniță. La fel ca și soția fostului dictator, Elena Ceaușescu, care și-a adăugat haotic alături de nume titlurile de academician doctor inginer, mai nou, Lizica Mihuț semnează și ea prof. univ. dr. Academician, deși nu este în măsură să își aroge în mod legal înaltul titlu de membru al unei Academii. Motivarea este simplă: Lizica Mihuț a aranjat să fie primită în rândurile SAO („Srspka Akademija Obrazovanje”), o asociație care reunește specialiști în probleme legate de educație din țara vecină dar care nu are nimic în comun cu Academia de Științe și Arte a Serbiei, unica instituție care poate permite membrilor săi să poarte titlul de academician. Culmea este că impostura Lizicăi Mihuț a primit girul CNCSIS, care a acreditat două reviste universitare editate de Universitatea de stat arădeană, în al căror colectiv de redacție apare și numele rectorului, însoțit de titlul de academician pentru care nu are nici o justificare.
Academician de contrabandă
În lupta sa pentru a cuceri culmile cele mai înalte ale academismului românesc, Lizica Mihuț nu se dă în lături de la nici o manevră. După ce a reușit să-și construiască o carieră universitară bazată pe așa-zise opere științifice care în realitate sunt fie compilații din lucrările altora, fie volume de culegeri de exerciții de gramatică pentru uzul elevilor de gimnaziu și liceu fie chiar culegeri de articole din presă și acte sau documente de lucru ale Universității „Aurel Vlaicu”, Lizica Mihuț a găsit o metodă de a încerca să-și apropie râvnitul titlu de academician. Bazându-se pe o veche colaborare cu Școala Superioară din orașul sârb Vârșeț, unitate școlară care pregătește cadre didactice pentru școlile cu predare în limba română din Serbia, Lizica Mihuț, ajutată de profesoara Grozdanka Gojkov, directoare a școlii și membră a așa-numitei Academii Sârbe a Educației („Srpska Akademija Obrazovanje”), a fost primită în rândurile acestei asociații care reunește specialiști în probleme ale educației din Serbia. Asociația, care poartă titulatura de Academie, nu are nici o legătură cu Srpska Akademija Nauke i Umetnosti (Academia de Științe și Arte a Serbiei), urmașa Academiei Regale înființată în Serbia în secolul al XIX-lea, adevărata Academie a țării vecine, singurul for care poate acorda membrilor săi dreptul să poarte titulatura de academician. Faptul este confirmat de Academie, care a precizat că Academia de Științe și Artă a Serbiei nu are nici o legătură cu Academia Sârbă a Educației și că apartenența la aceasta din urmă nu dă dreptul membrilor săi să se prezinte drept academicieni. În ultima perioadă au apărut în Serbia multe organizații care poartă în denumire titulatura de Academie, fără ca aceasta să le dea dreptul membrilor lor să se prezinte drept academicieni.
Faptul că profesoara Grozdanka Gojkov semnează lucrările științifice cu care se prezintă la sesiuni de comunicări cu titulatura de academician, fără a avea acest drept, nu a impresionat-o pe Lizica Mihuț. Mai mult, i-a dat ideea de a încerca aceeași manevră. Drept dovadă, după ce a fost primită cu fast, în cadrul unei recepții organizate la Hotel „Continental” din Timișoara, în rândurile asociației profesionale care se intitulează Srspka Akademija Obrazovanje, Lizica Mihuț a ajuns să se considere drept academician autentic. Mai mult, alături de tovarășa sa de asociație, profesoara din Serbia, apare cu acest titlu atât la sesiuni științifice organizate la Vârșeț cât și în consiliul de redacție a două reviste editate de Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, ambele cotate de CNCSIS. Astfel, în revista „Agora”, revistă trimestrială de asistență socială și psihopedagogie, în Colegiul de redacție, apar Acad. prof. univ. dr. Grozdanka Gojkov și Acad. prof. univ. dr. Lizica Mihuț. Inutil să spunem că, pentru academicienii autentici, singura titulatură este cea de academician, fără adăugarea gradului didactic însă asta este doar o altă dovadă de superficialitate care, de mult timp, o caracterizează pe Lizica Mihuț. În revista „Educația Puls”, lucrurile apar puțin diferit. Adică, cele două își înșiră titlurile în altă ordine: prof. univ. dr., Academician, Grozdanka Gojkov, membru al Academiei Învățământului din Serbia (traducere inexactă pentru Srpska Akademija Obrazovanje) și prof. univ. dr, Academician Lizica Mihuț, Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad. Din cele două reviste se poate constata că Grozdanka Gojkov face parte de fapt… din două Academii. Astfel, în „Educația Plus”, an VI, nr.2 (10) din 2009, prof. univ. dr. Grozdanka Gojkov este membru al Academiei Învățământului din Serbia, iar în revista „Agora”, nr.12 din 2009, editată de aceeași facultate din cadrul Universității de stat arădene, distinsa profesoară din Serbia este membru al Academiei Sârbe de Științe ale Educației.
Dacă cele două profesoare universitare și-ar fi arogat titlul de academician în vreo revistă de gang, poate nu ar fi fost foarte grav. Însă ambele reviste în ale căror colective de redacție apar cele două false academiciene sunt cotate de CNCSIS, Consiliul Național al Cercetării din Învățământul Superior românesc, care dovedește că fie nu a sesizat impostura, fie acoperă această ilegalitate deoarece arogarea de titluri academice fără merit încalcă legea atât în Serbia cât și în România, țară membră a Uniunii Europene. Culmea este că bazându-se pe titlul de academician de contrabandă, asimilat cu un titlu autentic de academician din Serbia, Lizica Mihuț bate cu vigoare la înaltele porți ale Academiei Române, forul științific suprem fiind solicitat să echivaleze titlul fără valoare cu cel de academician român, cu toate drepturile (nu puține) ce revin academicienilor autentici în spiritul legislației în vigoare din România.
O viață dedicată imposturii
Lizica Mihuț, pentru cine reușește să-i analizeze CV-ul (un document tot mai dificil de găsit), este un exemplu viu al imposturii care a stat la baza clădirii unei cariere universitare care se bazează în realitate nu pe valoare ci pe fals, plagiat și lucrări lipsite de valoare pentru acest nivel. Aparent, lista lucrărilor publicate de Lizica Mihuț pare să ateste o operă științifică solidă. În realitate însă, o simplă răsfoire a operelor sale, cu unic autor sau în colaborare arată că în spatele poleielii academice, ca în povestea lui Andersen, regele este foarte gol. Lizica Mihuț a semnat câteva lucrări de gramatică a limbii române, cum ar fi: „Corectitudine în vorbire și scriere” (Editura Dacia, Cluj, 1999), „Gramatica Limbii române” (Editura Multimedia, 1996), ca unic autor, cărora li se adaugă „Limba română, norme și grile”, în colaborare cu profesoara arădeană Rodica Ghidău (Editura Multimedia, 1998) și „Fonetică și Fonologie”, în colaborare cu Bianca Miuță (nora sa), lucrare apărută în Editura Universității ”Aurel Vlaicu” în 2005. O simplă lectură comparativă arată că pasaje întregi din volumul scos împreună cu Rodica Ghidău apar nemodificate în alte lucrări semnate de Lizica Mihuț. Cărțile, utile în principal elevilor care pregătesc examene de capacitate, nu au nimic cu rigoarea universitară, lucru lesne de constatat chiar și de nespecialiști. Însă ele au permis Lizicăi Mihuț să acceadă spre grade universitare și calitatea de membru CNCSIS (la un moment dat) și expert ARACIS. Li se adaugă o serie de volume, anuare ale Universității Aurel Vlaicu pentru anii 2000, 2001, 2002 și până în prezent. Acestea conțin de-a valma articole preluate din presă despre Universitate, documente de lucru ale Senatului, liste de personalități care au vizitat Universitatea în fiecare an, laudatio pentru cei onorați cu titlul de Doctor Honoris Causa etc. De toate, mai puțin teorie a managementului strategic, în ciuda faptului că seria de astfel de volume apărea trecută în CV-ul Lizicăi Mihuț care i-a permis să fie cooptată în cadrul prestigiosului CNCSIS (din care însă a fost eliminată în acest an) drept lucrări științifice de management strategic. Dacă adăugăm cele două volume dedicate istoriei teatrului arădean, până la Marea Unire și de la Marea Unire până în prezent, demonstrate a fi, primul, plagiat iar al doilea, maculatură cu pretenții științifice, cartea fiind de fapt o culegere de articole de presă, caiete de spectacol și afișe și fotografii despre spectacolele prezentate pe scena teatrului arădean de-a lungul vremii, ambele apărute în Editura Academiei Române plus volumul de culegeri de interviuri publicate de Lizica Mihuț în presa arădeană, avem imaginea reală a adevăratei opere de slabă valoare care însă a permis Lizicăi Mihuț să-și construiască în fals o aură de autentic intelectual. Nu mai vorbim despre alte povești nemuritoare din același CV, cum ar fi participarea la sesiuni științifice internaționale inventate (vezi așa-zisele sesiuni științifice din Ungaria, de la Gyula, în realitate simple simpozioane dedicate unor personalități ale românilor din Ungaria, fără vreo legătură cu mediul academic, în Gyula neexistând nici o Universitate) sau așa-zise misiuni academice în străinătate, în realitate simple plimbări la rude (Canada și SUA) sau participări la acțiuni fără legătură cu Universitatea ”Aurel Vlaicu” (vezi „Festivalul Mondial al Rozelor” din Japonia), care toate au reușit să falsifice o carieră pretins academică și științifică și au permis accesul Lizicăi Mihuț în funcții înalte, inclusiv cea de conducător de doctorat (din care însă a fost suspendată pentru o perioadă de timp).
În realitate, cariera Lizicăi Mihuț este mult mai puțin spectaculoasă. Absolventă a Universității din Timișoara, la începutul anilor 70, s-a căsătorit rapid cu un activist de partid din Reșița pentru a-și aranja dosarul de cadre. La Reșița s-a remarcat prin chefuri, scandaluri și un divorț răsunător, precedat de o condamnare penală pentru contrabandă (a fost prinsă încercând să facă contrabandă cu… Biblii în fosta Yugoslavie comunistă). Dovadă stau sentința penală nr. 36 din 16.05.1972, menționată printre motivele divorțului în sentința civilă nr. 241 din 09.04.1973, Judecătoria Reșița. După divorț, a plecat spre Timișoara unde a rămas o vreme în mediul boem al vremii, după care a ajuns la Arad. Până la Revoluție s-a remarcat prin meditații forțate cu elevii de la clasă, ore predate pentru cadre de Miliție și Securitate care vroiau să dea examene de admitere la școlile de ofițeri de profil și dese vizite în Occident (a văzut Parisul, Roma, unde a stat câteva luni, Egiptul și alte țări la care în vremea respectivă alții nici nu îndrăzneau să viseze). Profesional nu a reușit decât funcția de directoare a Casei Corpului Didactic, fără însă a obține și o titularizare pentru vreo școală din Arad, ca profesoară de română. A predat doar ca suplinitor în câteva școli și licee de unde și-a racolat subiecții pentru meditațiile care i-au îngroșat bugetul personal. După Revoluție, s-a lipit de noua Universitate de Vest „Vasile Goldiș”, unde a început să-și construiască o carieră academică (etapă care însă nu poate fi regăsită în CV-ul ei oficial de astăzi, la fel cum nu are mențiuni despre perioadele Reșița, Timișoara sau Aradul ante-revoluționar). La Universitatea „Aurel Vlaicu” a intrat în paralel cu orele predate la universitatea privată și a reușit să prindă o conjunctură care a propulsat-o din funcția de secretar științific la Facultatea de Teologie în primul mandat de rector, recucerit apoi de încă două ori, cu destule semne de întrebare (deoarece între timp atinsese vârsta pensionării și s-a folosit și de ultra-mediatizatul caz Eugen Rovența, o găselniță care i-a permis să-și conserve dominația asupra universității după încheierea celui de al doilea mandat).
Academia Română își poate apăra prestigiul
Mingea se află acum în terenul Academiei Române dar și al Ministerului Educației. Impostura poate fi ușor probată și pedepsită. Este nevoie doar de dorința de a o face și de o analiză serioasă, profesionistă și imparțială a întregii activități derulate de Lizica Mihuț, inclusiv a așa-ziselor sale lucrări de specialitate de slabă valoare care însă i-au permis avansarea pe scara ierarhică universitară. Pentru că după precedente ca Elena Ceaușescu sau Alexandru Bârlădeanu (și lista poate continua) ar fi păcat ca Academia Română să-și îmbogățească rândurile cu un academician de contrabandă așa cum este Lizica Mihuț. Pentru că altfel riscăm să ne trezim cu academicieni absolvenți ai ASE, ai Academiei de Poliție, Academiei de Educație Fizică și Sport și, de ce nu, cu redutabilii membri ai Academiei Cațavencu. Poate, aceasta este noua politică promovată de Academia Română, dar și de către Ministerul Educației din România: promovarea imposturii. Decernarea cu câțiva ani în urmă a unor titluri de către Academiciana de pe malurile Mureșului unor membri ai Academiei Române, printre care acad. Eugen Simion sau a acad. Marius Sala par să fie doar pași din strategia Lizicăi Mihuț de a ajunge academician.
www.pseudoacademica.blogspot.com
