Acasă Cultura Kibera Slum live

Kibera Slum live

168
DISTRIBUIȚI

 Timp de o lună, pe platourile de filmare ale filmului câştigător al Oscarului
Timp de o lună, o echipă de studenţi din Timişoara, alături de caricaturistul Radu Cleţiu, au fost implicaţi într-o acţiune umanitară în cel mai ciudat loc de pe pământ: Kibera Slum Nairobi, Kenia.  Acolo au dus ajutoare financiare şi au ajutat la construirea unei clădiri pentru şcoală. Au ţinut lecţii cu copii de clasele unu-trei, căci în Africa e iarnă şi copii nu au vacanţă în perioada iulie-august, deci au decorat sălile de clasă şi au pregătit material didactic. S-au organizat ieşiri în parcurile oraşului şi vizite la părinţii elevilor.    Kibera Slum nu apare că existând în statisticile oficiale ale Keniei,  cu toate ca slumul (mahalaua) s-a dezvoltat în câteva zeci de ani şi există oameni maturi care au, la rândul lor, copii care s-au născut şi crescut acolo. Populaţia masată pe un teritoriu restâns se apropie de un milion de locuitori. Condiţiile de trai sunt extrem de grele. Cu toate acestea, zilnic, populaţia care se adaugă prin cei nou veniţi este în medie de 500 de persoane.  Fred, directorul şcolii, are 35 de ani, a absolvit institutul teologic şi este un om cu o inimă mare, primeşte la şcoala care funcţionează în regim privat peste 80 de copii, din care doar 30 îşi pot plăti cât de cât rechizitele. Clădirea şcolii care, duminica, devine biserică, este o construcţie simplă din pari de lemn acoperiţi cu tablă ondulată, cam de 50 de metri pătraţi, asemănătoare unui cort. Nu are geamuri şi nici pod, doar o porţiune de plastic transparent în acoperiş şi o uşă compactă de lemn. Construită, iniţial, fără fundaţie, are acum un brâu de pietre de jur împrejur pe afară şi un strat de ciment peste pământul bătut din interior. Băncuţe de lemn servesc atât serviciului religios, cât şi şcolii, oricum elevii nu au caiete şi scriu direct pe o mică tablă de lemn. Radu Cleţiu a pictat de jur împrejur clădirea, inspirat de mânăstirile din nordul Moldovei, spre bucuria copiilor care au renunţat să mai guste din culorile folosite şi îşi etalau cunoştinţele de recunoaştere a scenelor şi animalelor pictate.  Şcoala funcţionează ca învăţământ privat şi este atestată până la clasa a 3-a. Voluntarii şi învăţătorii care se ocupă de copii primesc de la părinţi o mică sumă de bani, cam 3 dolari pe lună pentru copil, dar numărul copiilor care sunt primiţi la şcoală e de două ori mai mare decât al celor care pot plăti acea sumă.  De două ori pe săptămână, biserica reuşeşte să le asigure o masă de orez şi mazăre elevilor, pentru unii aceasta fiind aproape unica sursă de hrană.  Şcolile guvernamentale au acelaşi sistem. Copiii vin de la ora 6 în şcoală şi pleacă pe la 17, dar acolo primesc mâncare zilnic, tot cam acelaşi meniu, dar sunt foarte dependenţi de şcoala care îi hrăneşte. În luna august au o lună vacanţă, dar ei tot în uniforme şi în curtea şcolii stau, oricum e locul cel mai curat şi mai sigur pe care îl pot găsi. Copii din Slum nu au acces la şcolile guvernamentale, pentru că nu apar oficial în acte ca locuitori ai acelei zone.

Cum arată o familie din slum?
Familia care trăieşte în slum, de obicei, e compusă din mama care are grijă, în medie, de 5 copii, tata e un călător continuu şi de obicei e poligam, are în Slum două sau trei familii sau dacă nu are o familie şi mai multe amante. De obicei, nu stă pe acasă. Dacă găseşte ceva de lucru, câştigul pe o zi este de maxim 3 dolari, din care aduce familiei cam 30 la sută, restul îl cheltuieşte pe băutură. Periodic îşi vizitează soţia, pentru a-i face copii şi a o bate. De obicei, ei sunt cei care aduc SIDA în familii. Bărbaţii creştini din biserică sunt buni familişti şi sunt categoric împotriva alcoolului. Procentul lor e, însă, extrem de mic: 30 la sută din membrii bisericii.  Casa în care locieşte mama cu copii este extrem de neîncăpătoare, când tatăl vine noaptea acasă copii dorm în praful de afară, uliţele nu sunt mai late de un metru şi jumătate şi, de obicei, pe mijloc este un şanţ care colectează apa murdară şi dejecţiile.
De obicei, o casă nu este mai mare decât o bucătărie de vară în România. Nu are geamuri.Pereţii laterali sunt din nuiele şi pământ, iar acoperişul din tablă ondulată. Spaţiul este împărţit de un cearşaf, în spatele căruia este patul, foarte mic şi el, ceea ce rămâne este cam 6 -7 metri pătraţi, unde este o măsuţă şi loc pentru 2-3 scăunele. Gătitul se face pe nişte sobiţe asemenea unor oale, în care se pune cărbune de lemn. Singura oală de gătit este un ceaun de aluminiu, care se aşează deasupra sobiţei ce răspândeşte fumul în casă, dacă nu se poate găti afară. De obicei, nu există curte sau, dacă există, este o curte de trecere, prin care oricine are acces.
 De admirat este că tot timpul, pe sfori, vezi atârnate haine spalate, se usucă la fel de repede cum se murdăresc, din cauza prafului roşu de peste tot. De fapt, cred că sforile de rufe sunt înlocuitor pentru dulapul de haine.
Locuitorii din Slum sunt foarte mulţumiţi de căsuţele lor şi nici nu şi-ar dori altele mai mari, pentru că în cultura lor, dacă ai spaţiu care pare excedentar, te poţi trezi cu orice neam din savană că vine şi se aşază în casa ta. Chiar şi în aceste căsuţe, câteodată, trăiesc două familii, care, în mod frecvent, au musafiri.  Pentru ei este o mare cinste să intri în casa lor, să te servească cu mâncare şi ceai cu lapte şi să te rogi pentru ei.  De obicei, după ce ai reuşit să înghiţi câteva bucăţi de Ugali, mămăliga lor tradiţională, şi să bei ceaiul cu lapte, eşti invitat să te rogi pentru gazda care, atunci, îţi mărturiseşte că e HIV pozitiv sau are malarie, dizenterie sau te miri ce altceva.  Cea mai mare cinste ţi se face atunci când eşti invitat să mănânci peşte. Ai noroc dacă se găteşte peşte uscat, dacă este catalogat ca proaspăt, ai ocazia să-l vezi pe uliţă la vânzător cum stă şi putrezeşte la soare, cleios şi urât mirositor. Cel uscat este de regulă atât de mărunt, ca tăiţeii pentru supă, doar că fiecare are ochişori negri ca nişte mici boabe de mac, de fapt, seamănă cu mâncarea de tăiţei cu mac.

Peisaj din Kibera Slum
Kibera Slum este străbătut de o albie a unui pârâu care nu are izvoare. În timpul ploilor, acest şanţ drenează terenul, dar aproape tot timpul ceva vâscos se scurge pe acea albie, este apa folosită pe care o aruncă femeile şi scurgerea de la toaletele comune. Pe marginile acestui simulacru de pârâu se lăfăie în namol câte o scroafă costelivă, caprele sar vioaie, urmate de mici ieduţi cafenii, iar din loc în loc pot fi văzute şi câteva raţe barbotând nămolul cu ciocuri încleiate.  Există administratori ai terenului din Kibera, se pare ca au concesionat terenul pe o perioadă de 90 de ani, locuitorii sunt cam neliniştiţi că va expira termenul şi poate statul va revendica terenul şi-l va curăţi de case, aceşti administratori colectează chiria pe locuinţă şi reuşesc să aducă fire de curent electric în unele case. Tot ei administrează toaletele.  Un lucru ciudat este că vezi lacăte doar pe toalete, nu şi pe case sau chioşcuri. Cele de pe uliţa principală costă câţiva bănuţi pentru utilizare. Oricum este o aventură să te apropii de acele cabine, dar nimeni nu are curajul, nici măcar beţivii, să nu folosească acele locuri şi să se rezeme de un stâlp sau colţ de casă.
 Punga de plastic este omniprezentă în Kibera. E folosită ca jucărie pentru copii, pe post de balon sau minge, precum şi pe post de oală de noapte, aşa numitele „flying toilets” care, după folosire, sunt aruncate pe acoperişurile caselor. Iniţial, par greutăţi puse special împotriva vântului, asemenea caselor tradiţionale din Bavaria, dar o cercetare mai atentă te lămureşte olfactiv.
 Locuitorii Slumului sunt mândri de ceea ce şi-au creat în spaţiul lor citadin. O monstruoasă copie caricaturală a capitalei, care îşi înalţă nepăsătoare clădirile cu zeci de etaje, cu semeţie, deasupra acestei Văi a Plângerii. Poţi întâlni în Kibera hoteluri, aproape fiecare proprietar e gata să-şi închirieze patul, există la fiecare colţ o tablă cu oferta de închiriere a patului, cu un sfert de dolar pe noapte. Din loc în loc apare câte o reclamă la câte o agenţie imobiliară, o casă standard în Kibera costă, ca să o construieşti, cam 25 de dolari şi în 3 zile e gata. Saloane de înfrumuseţare sunt la fiecare colţ de stradă. Panouri de lemn pe care sunt pictate chipuri ce ar dori să fie încântătoare te şochează cu slogane pompoase.  Am întâlnit în zona numită Olympic o construcţie asemenea unui depozit de cartofi, din tablă ondulată, fără geamuri, care avea pictată de o parte şi de alta a uşii câte o siluetă de bărbat şi femeie, ce foloseau el o halteră şi ea o coardă care seamănă cu un lanţ de ocnaş, deasupra cărora scria Fitness center.  De asemenea, există firme cu denumiri fanteziste, care se autodefinesc „restaurante”, unde se servesc ouă fierte şi porumb pe grătar, chiar şi cinematograf, unde rulează filme pe laptop.  Nu e de mirare că povestind despre toste acestea neamurilor din junglă, stima pentru ei creşte şi-i aduce şi pe aceştia să guste din beneficiile civilizaţiei reduse caricatural.  Există şi o mică manufactură de confecţionare a suvenirurilor africane, printre care poţi găsi brăţări şi brelocuri din mărgele, cu texte care să-ţi amintească de Kibera Slum….Doamne fereşte – Kibera slum forever.  La fel ca în cazul închisorii de tineri pe care am vizitat-o, unde capelanul se scuza că, de data aceasta, nu avem ocazia să vedem decât în jur de o sută de deţinuţi, dar era încrezător că în sezonul cald numărul lor se va tripla. Pentru mulţi lideri de biserică numărul enoriaşilor pe care îi are în grijă e un factor de apreciere şi o mare mândrie, deci el îşi doreşte câţi mai mulţi membri, chiar dacă scopul normal ar fi ca ei să nu ajungă niciodată în puşcărie sau în Slum. La un moment dat, Kibera este secţionată pe la mijlocul unui deal, paralel cu albia pârâului, de calea ferată a trenului care traversează Nairobi.
Încet, încet, vagoanele se strecoară printre mormanele de gunoaie, în care procentul pungilor de plastic este covârşitor. Linia ferată aduce cu sine şi un beneficiu major, acea zonă este iluminată noaptea ca un stadion de fotbal în nocturnă.
 Această facilitate a dezvoltat o mică industrie în acel loc. La ecuator, noaptea vine brusc la ora 19 şi nu se luminează decât în ziua următoare, la 7 dimineaţa, aşa că manufactura de prelucrare a oaselor foloseşte lumina artificială pentru o muncă migăloasă, care începe cu cioplirea coastelor de vită cu maceta, apoi prelucrarea cu piatra abrazivă, apoi acoperirea cu ceară şi vopsirea cu negru a amuletelor. Muncitorii stau direct pe pământ şi cu degete tăbăcite de răni cicatrizate şlefuiesc obiecte artizanale, pe care câţiva întreprinzători le oferă la vânzare, cu preţuri ce pot scădea la jumătate şi chiar mai mult, când sesizează că pot pierde muşterii. În acel loc am văzut singurii bărbaţi muncind.  De obicei, bărbaţii Kiberei sunt cei ce se ocupă cu negoţul, femeile şi copii sunt cu munca. Cărând greutăţi impresionante pe creştet, femeile asigură materia primă celor care stau tolăniţi pe bănci, interesant dispuse, perpendicular faţă de faţada chioşcurilor şi vând cărbune de lemn, în mici găletuşe de plastic, care, cândva, au conţinut vopsea.

Credinţă şi pseudocredinţă
Alături de toate aceste pseudofacilităţi, zeci de biserici sau temple sau moschei se luptă pentru un teritoriu de influenţă. Mesajul lor este jalnic şi foarte periculos. Se propovăduieşte o evanghelie a prosperităţii la care nimeni nu ajunge şi atunci li se inoculează ideea că vina este tot a lor, deoarece nu cred destul. Din când în când, personaje cu gulere cu petliţă albă coboară din limuzine Lexus şi apar ca dovadă de bunăstare a unui om care crede cu adevarat… în ce sau cine nu mai contează, rezultatul vorbeşte de la sine.
 În tot acest turn Babel,  Şcoala şi Biserica Tumaini, care, în limba Kiswahili, înseamnă Speranţă, răspândeşte o rază de speranţă şi normalitate. Cu toate că sunt parte a Kiberei, membrii bisericii încearcă să investească în educaţia lor şi a copiilor. Aproape toţi ştiu să citească şi au o bună înţelegere a realităţilor şi politicii păguboase a guvernului corupt ale căror victime sunt.
 E foarte dificil să faci fotografii în Slum, deoarece oamenii devin foarte violenţi, de asemenea, Massaii consideră că le este furat sufletul dacă îi fotografiezi. Oricum imaginile şocante se imprimă pe retina oricărui cutezător care traversează Slumul.

Comentarii

comentarii