Recidivă la Editura Academiei
Conform Statutului Academiei Române, Capitolul V, Editura Academiei „asigură editarea de opere ştiinţifice de înalt nivel, lucrări originale, tratate, monografii, publicaţii periodice, precum şi publicarea operelor complete ale unor savanţi şi eminenţi oameni de cultură români”. Adică, sub egida forului cel mai înalt ştiinţific al ţării ar putea fi publicate doar opere de o înaltă ţinută ştiinţifică.
Teoretic, totul sună perfect. Însă în practică, sub egida Academiei au apărut, până acum, două volume, plătite din bani publici, unul fiind o adevărată colecţie de plagiate şi inexactităţi ştiinţifice iar al doilea, o colecţie de texte din ziare şi reviste plus aproximativ 200 de pagini de programe ale teatrului de stat din Arad din ultimele decenii. Singurul element comun al acestor sub-producţii este numele autorului, Lizica Mihuţ, rector al Universităţii de Stat Aurel Vlaicu din Arad.
Culegere de articole de ziar sub forma de operă ştiinţifică
Volumul „Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri”, autor Lizica Mihuţ, apărut în Editura Academiei în toamna acestui an, reuneşte, în cele aproape 1000 de pagini ale sale, o pretinsă istorie a mişcării teatrale a oraşului de pe malurile Mureşului. O scurtă trecere în revistă a capitolelor volumului însă arată cu totul altceva decât susţine autoarea, şi anume o culegere de articole apărute în presa vremii, interviuri cu actori, regizori sau alţi oameni de teatru şi cultură care au trecut prin Arad şi, nu în ultimul rând, sute de pagini cuprinzând programele spectacolelor prezentate pe scena arădeană timp de câteva decenii.
Pentru a fi mai concreţi: în primul capitol al volumului, contribuţia originală a autoarei însumează cel mult o pagină – o pagină şi jumătate de texte de legătură între articole preluate din publicaţii cum ar fi „Patriotul”, „Cuvântul Ardealului”, „Aradul”, „Ştirea”, „Omul”, „Frontul de Vest”, pagini fără sursă, cu afirmaţii pe care autoarea nu avea de unde să le cunoască. Mai citează ziarele „Românul”, „Tribuna Nouă”, „Biserica şi şcoala”, din nou pagini cu date, fără aparat ştiinţific şi fără să cunoască perioada. Şi exemplele pot continua. Capitolul al doilea reuneşte 167 de pagini, copiind articole din ziare alături de date adunate, declarativ, din arhivele Primăriei, Prefecturii plus acte din Arhiva media (articole din ziare despre spectacole). Capitolul al treilea reuneşte, din nou, evocări din „Patriotul” dar şi din „Libertatea Poporului”, ziarul „Românul” (de care, în paranteză fie spus, s-a ocupat pe larg prof. univ. dr. Ioan D. Godea într-un volumul scos la Editura de Vest, în anul 2001, la Timişoara). Ziarul „Patriotul” rămâne sursă de inspiraţie şi în Capitolul al IV-lea, pe 248 de pagini care reunesc, alături de articole -reluate din presă şi o înşiruire de nume de actori preluate probabil din afişele de spectacol. Apar citate articole din „Flacăra roşie”, revista „Tribuna”, „Luceafărul”, „Teatrul”, „Caiete program”, „România literară”, „Contemporanul”, „Scînteia”, „Gazeta literară”, „Voros Lobogo”, revista „Orizont”, agrementate de înşiruiri de pagini cu interviuri cu actori, preluate tot din presă, pe zeci de pagini. Nu lipsesc articolele preluate din presa arădeană, „Adevărul”, „Observator arădean”, „Agenda zilei”, „Nyugati Jelen”. Capitolul V excelează în aceleaşi citate din unul sau altul, din Caiete program cărora li se adaugă programele unor festivaluri, de Teatru de cameră şi Underground, program copiat între paginile 562 şi 585. Mult mai simplu este capitolul al VI-lea care din start este destinat doar preluărilor din aşa-zisa Memoria media, adică din publicaţii cum ar fi, într-o enumerare simplă, „Patriotul”, „Caiete-program”, „Flacăra roşie”, „Prezenţe teatrale arădene”, „Contemporanul”, „Orizont”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Cariatide”, „Teatrul azi” etc. Lucrarea este încheiată de capitolul al VII-lea care cuprinde interviuri ale autoarei (publicate anterior în volum distinct sau în presa arădeană) cu actori, regizori sau oameni de teatru.
Trăgând o linie, constatăm că autoarea a reuşit să adune astfel 957 de pagini de compilaţii, preluări de articole din presă, de caiete-program unde contribuţia ştiinţifică a Lizicăi Mihuţ se reduce la titlurile de capitole sau câteva fraze de legătură în fiecare capitol.
Concluzia este că, departe de exigenţele impuse prin legea Academiei Române, volumul lansat la Arad, semnat de Lizica Mihuţ, nu este altceva decât o simplă culegere de texte, fără valoare ştiinţifică, lipsit de exigenţă. Această uşurinţă cu care s-au scăpat detalii importante poate fi exemplificată simplu, chiar din lecturarea echipei de tehnoredactare a volumului, unde regăsim numele de Nicolata Dumutrașcu (în realitate, Nicoleta Dumitraşcu, secretar şef al Universităţii arădene conduse de Lizica Mihuţ). Cunoscutul autor Tudor Muşatescu apare, la pagina 275, T. Muşătescu pentru ca la pagina 380 să fie scris corect, Muşatescu. Şi, din nefericire pentru exigenţele Editurii Academiei, astfel de exemple mai pot fi date destule din masiva operă.
Se pune întrebarea: cum a putut să apară, sub înalta egidă a Academiei, o asemenea lucrare de valoare îndoielnică, care în loc să fie un exemplu de documentare adevărată, cu concluzii şi contribuţii serioase şi pertinente ale autoarei, poate fi considerată, eventual, drept o operă colectivă a zecilor de autori din presă ale căror articole au fost transcrise in extenso în cele 957 de pagini ale volumului? Mai ales că este vorba despre o recidivă, după un prim volum dedicat istoriei teatrului arădean până la Marea Unire care a fost demonstrat ştiinţific drept un real plagiat, fără a genera vreo consecinţă. Deşi plagiatul a fost demonstrat şi a fost sesizat Academiei, înaltul for ştiinţific nu a dat nici un răspuns, prin reprezentanţii săi, acestei grave acuze, care a primit acoperirea instituţiei. Editura Academiei este condusă de Dumitru Radu Popescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România în perioada 1981-1990, debarcat după Revoluţie din acest post important care a reuşit o carieră fulminantă, devenind în 1997 membru corespondent iar din 2006, membru titular al Academiei, deşi nu i se cunosc operele ştiinţifice care să fi justificat această onorantă postură. D.R. Popescu însă s-a remarcat din plin în perioada comunistă, când a avansat în cariera politică până la funcţia de membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1969-1989).
Culmea este că s-au găsit persoane care au apreciat calităţile „capodoperei”. Omul de teatru Ion Cocora, director de tristă amintire al Theatrum Mundi, a scris o elogioasă post-faţă pe coperta a patra a volumului, prin care apreciază, culmea, „profesionalismul” acesteia.
În această încrengătură de interese şi în lipsa oricărei analize reale şi obiective a manuscrisului propus spre publicare, rezultatul a fost că Editura Academiei şi-a dat girul pentru apariţia unei maculaturi cu pretinse pretenţii de poleială ştiinţifică. În realitate însă, aşa cum poate observa orice cititor bine intenţionat şi onest, este vorba despre o culegere de articole de ziar unde adevăraţii autori sunt zecile de jurnalişti ale căror articole au fost preluate, citate sau nu, de „harnica” autoare colecţionară de texte ale altora.
Cu respect pentru toţi aceia care plătesc inatvertenţele altora,
Dr.Viorel Gh.Ţigu
istoric de artă
Întreaga răspundere pentru conţinutul acestui material îi aparţine autorului
