Contraeditorial
Motto
”A trăi la sat însemnează a trăi în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie”
”Fiecare sat se simte, în conștiința colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii”
”Biserica este un organism dezmărginit care inundă spațiul și timpul”
Lucian Blaga
Este greu de vorbit despre un specific arhitectural al caselor țărănești din Valea Almăjului, respectiv al tuturor caselor. Din vechea arhitectură de pe timpul regimentului de graniță româno-bănățean a mai rămas doar aliniamentul stradal. Vechile case grănicerești au dispărut, asemenea puținelor case ale comercianților, meseriașilor și notabilităților locale, care, prin ornamentația fațadelor, imitau cu succes stilul caselor din orașele bănățene, acestea, la rândul lor, erau copii, mai mult sau mai puțin reușite, ale celor din orașele Imperiului Austriac. Cei mai mulți sărmani decât bogați, almăjenii, au avut probleme cu supraviețuirea, gândindu-se mai puțin la înfățișarea caselor în care trăiau. Totuși, până la venirea comunismului, în perioada de după 1918, o așezare în bine a locuirii părea că se consolidează. Impunerea cu forța a colhozurilor a însemnat cvasidispariția proprietății private, pierderea ”pământului”. Depersonalizarea țăranului, ajuns sclav la ”colectiv”, a fost paralelă cu deteriorarea aspectului caselor. Ele au fost construite, de-a lungul perioadei comuniste, după diferite ”mode” locale, care de care mai lipsite de armonie, vis a vis de minunatul peisaj al Țării Almăjului. În prezent, casele almăjenilor se află într-un proces de amplă ”termopanizare” și ”polistirenizare”, nici vorbă să mai vorbești de vreun stil arhitectonic. Acum fiecare construiește după bunul lui plac, mai mult sau mai puțin îndoielnic. Au dispărut de mult timp și ultimele amintiri ale colaborării cu Imperiul Habsburgic, frumoasele mușcate roșii de la ferestre, precum și teii din fața caselor. Astăzi în dreptul fiecărei locuințe tronează câte una, două vechituri de mașini, cel puțin second hand, urâțind definitiv privirea asupra străzii. Interiorul caselor nu mai are nimic de-a face cu vechea gospodărie tradițională, cea capabilă să asigure aproape în întregime autonomia traiului. Vechile curți pline de verdeață și flori, uneori placate cu frumoase lespezi de piatră, s-au cimentat. Grajdurile de animale au dispărut. Intrarea în Almăj a supermarketurilor a produs o ”orășenizare” a locuirii interioare, sensurile traiului în casa de la țară dispărând aproape în totalitate, pe seama alimentelor și hainelor cumpărate de-a gata, a diferitelor obiecte electrocasnice, mai ales, din nefericire aș zice, a televizorului, în paralel cu dispariția cărților și a lăzii cu zestre! Distruse intenționat de comuniști, tradițiile satului nu au mai renăscut în vremurile acestei tranziții haotice pe care o trăim cu toții. Asfaltarea ulițelor și introducerea canalizării sunt poate singurele efecte pozitive ale unei chinuite, dezordonate modernizări, de pe urma căreia sufletul satului aproape că s-a pierdut.
Doar în jurul bisericilor almăjene mai pâlpâie vechea, adevărata viață a satului. Construite la începuturi din lemn, lăcașurile de credință ortodoxă au fost înălțate din piatră și cărămidă, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX, mai toate în jurul anului 1800, într-un paradoxal, minunat și uimitor stil baroc transilvan de inspirație austriacă, impregnat cu elemente de neoclasicism. Frumoasele biserici almăjene au fost și sunt reperul de credință și spiritualitate al oricărui sat almăjean. Spun paradoxal și uimitor pentru că este greu de înțeles pentru românul de azi cum a fost posibilă construcția unor astfel de impunătoare lăcașuri de credință de către niște comunități mici, mai degrabă sărace! Cum au reușit grănicerii almăjeni să se impună în fața autorităților din acea vreme, care erau de altă confesiune? Ce spirit, ce forță au avut almăjenii acelor vremuri de au purces în a construi asemenea minunate biserici? Ce măiastră știință a compromisului stăpâneau când nu au renunțat, sub nici o formă, la credința strămoșească, acceptând doar magnitudinea proiectelor de inspirație apuseană! Mă plec cu smerenie și admirație în fața lor! Este mai presus de orice îndoială că formarea conștiinței de român ortodox a almăjenilor a avut loc în bisericile și în școlile care s-au ridicat în jurul acestor lăcașuri de credință. Timp de multe generații, nu știu dacă și pentru actuala generație, școala almăjeană a ridicat numeroși intelectuali, bărbați de frunte ai Imperiului și ulterior ai României Mari! Iar oameni educați în adevăratul sens al cuvântului, cu frică de Dumnezeu, adică cu dragoste de adevăr și dreptate, au fost mii și mii!.
Am fost șocat când am văzut ce se întâmplă, în ultimii ani, cu majoritatea bisericilor almăjene, probabil unicele monumente istorice din fiecare localitate de pe Valea Nerei. La majoritatea dintre ele, frumoasele uși, concepute cu o încadratură limpede, fără multe ornamente, au fost garnisite cu un fel de acoperiș, tindă, târnaț, copertină, dacă doriți un termen mai modern, sprijinit pe țevi sau structuri metalice, pentru că de portic adevărat, în sensul termenului arhitectonic, nici vorbă să fie. Alcătuite din tablă, din țiglă, din folie policarbonată albă, ba chiar albastră, aceste târnațuri sunt niște urâte propritori în a vedea lumina cerului terestru după ce în biserică te-ai contopit în lumina celestă a Domnului! Culmea prostului gust și a neînțelegerii a ceea ce înseamnă armonia unei construcții bisericești o reprezintă un adevărat coridor construit recent la una dintre cele mai vechi biserici almăjene, un fel de tunel acoperit cu țiglă, care străbate întreaga avlie, de la ușa bisericii până la stradă! Sponsori ”generoși”, interesați în cumpărarea de voturi electorale, dar inculți și fără respect față de semnificația și valoarea unui monument istoric, au dorit să se remarce în fața autorităților ecleziastice cu prilejul resfințirii bisericii trist date ca exemplu, construind astfel de tumori care tulbură armonia dintre avlie și biserica propriu zisă.
Mi s-a întâmplat, în biserica în care am fost botezat, ca după ce am trecut de ”modernul” târnaț de la intrare, să nu mai recunosc biserica copilăriei mele: boxele aflate de-o parte și de alta a iconostasului te îndeamnă să gândești la alte lăcașuri, laice, ca să nu spunem mai mult. Covoarele care acoperă frumosul mozaic originar, prea multele becuri și beculețe, rudimentarele băncuțe de lemn care umplu naosul, caloriferele de pe margini, ferestrele din termopan sunt alte elemente ale unei modernizări prost înțelese, făcute de către oameni ambițioși, dornici a se face remarcați ca ”vrednici” de cinstire înalt bisericească. Dar care personaje, în opinia mea, nu înțeleg nimic din ceea ce înseamnă momentul pe care ar trebui să îl trăiești într-o biserică ortodoxă! Una este să aprinzi o lumânare în sfântul lăcaș, alta să privești la becul electric aprins… Să fi obosit credincioșii ortodocși după sute, să nu spun mii de ani, de stat smerit în fața preotului și a altarului, de le trebuie băncuțe în naos pentru ascultarea slujbei? Să le fie frig, după ce au fost botezați odinioară doar la căldura credinței, de le trebuie acum calorifere? Să nu mai audă cuvântul Domnului decât prin stații de amplificare, așa cum li se întâmplă azi cu ascultatul muzicii la toate distracțiile mirene?
Îmi este teamă că aceste aparent mici artefacte de modernizare prost înțeleasă, care invadează satul contemporan, nu doar în Valea Almăjului, să nu fie semnele unei boli vechi, pornite din comunism, ale unei maladii spirituale greu vindecabile…
Cred că minunatele biserici almăjene trebuie să rămână în continuare așa cum le-au conceput, miraculos, strămoșii noștri, cel mai înalt reper de viețuire pentru toți cei care s-au născut pe acele meleaguri! Altfel, calea spre ”dezmărginire” ctitorită de vechii români almăjeni se transformă doar într-o modernă, aparent benefică, mărginire.
