.jpg)
Nu înţeleg de unde mai au românii atâta energie a răului, dacă vedem în jurul nostru cât rău este. Nu ştiu de unde vine atâta plăcere pentru dezvoltarea aproape patologică a unei invidii nejustificate, care se întoarce mereu şi mereu împotriva celor care o promovează. Avem resurse pentru descoperirea răului, a urâtului, mai puţine pentru descoperirea frumosului. Aşadar, nu credeam că o să scriu un editorial despre o nuntă, nunta fiicei lui Sorin Frunzăverde, mai ales că reportajele din cotidianul nostru au vorbit suficient, documentat, informat, pe această temă, dar când am citit a doua zi câte aberaţii s-au „compus” pe tema a doi tineri frumoşi, care aveau dreptul la propria lor petrecere, am simţit nevoia să scriu din ceea ce am văzut şi simţit acolo, la „locul faptei”, la una dintre cele mai bine organizate petreceri la care am fost în viaţa mea, de la cele ale Familiei Regale de România, până la baluri Rotary sau ale unor fundaţii celebre din Europa… Nunta aceasta a fost proiectată cu mult bun-simţ şi eleganţă, cu rigoare şi muncă de luni de zile. Orice eveniment ar fi fost să fie, dacă el era în jurul unei persoane publice, nu ar fi „scăpat” ochiului publicului, derivat aproape firesc din anatomia curiozităţii omului, organizat sau nu în acest sens. Aş începe cu minunata Catedrală Mitropolitană în care oficierea ierarhică era încredinţată IPSS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului, numai pentru că, se ştie, IPSS Nicolae al Banatului nu este în condiţia fizică de a fi fost prezent la eveniment. Critica mea faţă de episcopul vicar Paisie Lugojanul este la vedere, de mai bine de un an, eu însămi, în catedrală, m-am întrebat „ce caută el aici?”, dar înainte de a face vreo legătură „suspectă” cu Sorin Frunzăverde, iată răspunsul la retorica neîncheiată: ei, bine, Paisie este, de data asta, nevinovat. L-a întâmpinat pe IPSS Laurenţiu, aşa cum obliga protocolul, iar acesta a insistat să rămână şi el. Pur şi simplu, Paisie reclama în şoaptă: „nu am fost invitat, nu pot să rămân”, dar iată cum pedeapsa cinismului său a venit prin mila mitropolitului, care a insistat ca el să rămână… tabloul cu numărul mare de preoţi nu a fost făcut de socrul mic! Alaiul a plecat, după cununia religioasă la… Cantina Politehnicii! Oameni buni, nu la palate, nu la conace, nu la restaurante somptuoase… la cantină! Ce-i drept, Cantina Poli a fost transformată (nu de acum) într-un restaurant mare, simplu, dar primitor, chiar la ideea dlui Robu şi, în plus, a fost amenajată cu mult bun gust: totul în alb, fără decoraţiuni inutile, albul şi cremul au dominat, florile, şi ele, albe, în vase simple, din sticlă, au împodobit mesele. A fost multă lume şi, pentru asta, era nevoie de puţină ordine, dar comparaţiile cu nunţile unora şi altora (ale căror nume nu doresc să le inserez) sunt o nedreptate. Familia Frunzăverde este din Banatul de Munte, aici prietenia este durabilă şi nu are titluri. Au fost la nuntă prietenii din liceu, facultate, rudele, prietenii mirilor, colaboratori şi, da, şi câţiva politicieni, dar nu cei care fac „reţele” şi fire de păianjen, nu atât de mulţi încât să gândeşti că a fost o întâlnire cu „scop”. Naturaleţea comportamentului celor implicaţi, firescul, căldura, deschiderea spre cei prezenţi, dar şi calitatea ambientului (de la muzică, la bucate şi personalul care a servit), totul a fost fără nici un kitsch, fără ifose, iar veselia, mai ales cea a originalelor noastre jocuri bănăţene, brâul, hora, fără să lipsească muzica latino sau de petrecere, pe lângă marele dar al lui Dumitru Fărcaşu, care a încântat prin arta sa, sau a Ramonei Viţa, apoi Provincialii, toate au făcut ca sala să fie un freamăt de bucurie. Ce poate fi rău în asta? Ce este snob într-o nuntă amprentată de culoarea locală? Ce este păcat în a fi cu ai tăi, fie ei chiar foarte mulţi? Ce este rău în a avea la masă şi peşte fin, dar şi sarmale cu mămăligă? Doamne, ce mai au voie să facă în ţara asta oamenii, la bucurie? Pentru că, la necaz, ştim ce au „voie” să facă! Sau, oare, noi, cei care ne impunem prin iscusinţa cuvintelor şi a imaginilor, chiar am devenit vânători de… invenţii? Pentru că, din păcate, am citit despre această nuntă, la care am fost… nuntaş(ă), o serie de detalii imaginare, fără suport real. Cel mai mult m-a agresat întrebarea „ce sau cât a fost darul?”. Cum de nu mai avem întrebări? Cum de nu mai avem măsura şi înţelepciunea de a discerne între sinceritate şi indiscreţie? Cum de mai confundăm lipsa decenţei cu aşa-zisa curiozitate jurnalistică? Cum şi unde am pierdut măsura umanităţii din rolul nostru de strigători ai adevărului? Nu doresc să ţin lecţii, dar fiecare întâmplare din viaţa noastră poate fi o lecţie. Pentru mine, această nuntă a fost proba decenţei şi a eleganţei, la care s-a adăugat o menţiune specială: fără fum(uri!). În respectul legii. Şi s-a putut. Peste 800 de persoane, din care habar nu am câţi fumători, au dansat şi mâncat într-un spaţiu aerisit. La propriu şi la figurat.
