Daca poetul si jurnalistul Adrian Paunescu nu ne-a facut mai buni in timpul vietii sale, poate va reusi sa realizeze acest lucru dupa moarte. Se pare ca acesta este pretul. Atunci cand patria nu stie sa fie recunoscatoare. Dar oare chiar devenim mai buni prin moartea marelui artist decat am fost in timpul vietii sale? Sau traim, din nou, o iluzie care va dura trei zile si trei nopti?
In 1968, anul maximei libertati sub comunism, Adrian Paunescu a fost unul dintre cei mai curajosi tineri poeti. Si publicisti. In Cenaclul Nicoale Labis, condus de scriitorul Eugen Barbu, se regaseau “tineri furiosi” ai anilor ’68, Adrian Paunescu, Nichita Stanescu, Dumitru Tepeneag, Petru Popescu si multi altii, alaturi de “monstri sacri ai literaturii”, Eugen Barbu fiind doar un exemplu, si ilustri intelectuali romani iesiti de curand din temnitele comunismului. Puscariasii politici. Ceea ce a mai putut fi salvat din fibra intelectuala a natiunii romane se intalnea intr-o scanteie efemera de libertate – a durat doar cativa ani – cu noul val de poeti, scriitori si critici literari. S-a intamplat atunci ceva magic.
In scurt timp, tanarul poet Adrian Paunescu avea sa se remarce nu numai prin volumele sale, ci si prin extraordinarul serial de interviuri publicat in Revista Luceafarul. Pur si simplu a reinventat, dupa ani de intuneric, interviul ca specie jurnalistica. Si a facut-o cu mult curaj. Asumandu-si riscuri. Numele lui era sinonim cu speranta. Speranta intr-o presa libera. In pasul urmator, Adrian Paunescu a explodat literalmente. Preluand conducerea Revistei Flacara, el a reusit o performanta unica sub dictatura comunista. Sa faca o presa in care reporterii si ziaristii specialisti in anchete scriau lucruri incredibile nu numai pentru cenzura, ci si pentru publicul larg. Existau autoritati – primari, secretari PCR pe judete, ministri, sefi din Politie si din securitate – care tremurau literalmente atunci cand ziaristii de la Flacara, condusa de Adrian Paunescu, puneau mana pe condei. Iar Cenaclul Flacara a fost un fenomen. Care a adus ceva cu totul si cu totul nou in intreaga tara. A fost o stare de spirit. Si, de multe ori, Cenaclul Flacara a fost scena unor acte de un curaj incredibil. De multe ori, a fost singura scena in care comunismul era sfidat. Fireste, totul a avut un pret. Pentru a rezista pana in clipa cand intr-o buna zi a fost mazilit, Adrian Paunescu a trebuit sa faca sacrificii. Pentru a scrie ceea ce avea de scris. In poezie. Si in publicistica. Pentru a spune ceea ce avea de spus. La Cenaclu. Sau in celelalte manifestari publice, Adrian Paunescu a platit un tribut. A trebuit sa-l menajeze pe “conducator”. A facut-o cu abilitate. Cu siretenie olteneasca. Cu intelepciune. A castigat mai mult decat a dat.
A fost un erou. A facut mult mai mult pentru romani si pentru Romania decat mii de indivizi care se bat astazi cu noua Constitutie in piept. A facut mult mai mult bine si mult mai putin rau decat majoritatea indivizilor pe care ii cunosc. Si a fost scuipat in obraz mult mai mult decat zeci de mii de oameni care meritau din plin oprobriul public. Adrian Paunescu a fost invidiat. De alti poeti. De alti jurnalisti. Si, mai tarziu, de alti politicieni. De indivizi care nu s-au putut ridica niciodata la nivelul lui. Daca in viata nu ne-a putut face mai buni, poate ne face dupa moarte. Poate.
