Merg de Crăciun să fac o vizită doamnei S.M., o doamnă de aleasă educaţie, cu care schimbăm la astfel de sărbători un gând, o vorbă, un acord de muzică de calitate, răsfoim albumul cu amintiri…
De această dată, nu am mai vizitat-o acasă, ci la spital, pentru că şi-a fracturat piciorul, în casă. E trist să faci sărbătorile în spital. Cu vârsta, te obişnuieşti, dar… nu e ca acasă. De aceea, ne-am zis, hai să mergem să-i ducem o crenguţă de brad şi altele, de-ale Crăciunului. Nu am mai sunat-o, ştiam că răspunde foarte greu şi ne gândeam să nu-i deranjăm nici pe ceilalţi internaţi care, poate, prind un moment fără durere şi aţipesc. Am ajuns la Clinica de Ortopedie de lângă Spitalul Judeţean Timişoara. Nu am găsit-o pe doamna noastră în salon. Am întrebat asistenta de serviciu dacă ne poate spune unde este doamna. Şi a început dialogul stupid (nu din partea mea). „- Îmi puteţi spune la ce salon este doamna S.M.? Mi-a spus că e în salonul „x”, dar nu e acolo. – Păi, de unde să ştiu eu unde e? – Doamnă, a avut şi operaţie, nu se poate mişca, deci nu poate hoinări. – Păi, şi eu ce să fac, să mă uit în toate dosarele astea ca să văd unde e? – Doamnă, nu aveţi o evidenţă? V-am spus numele şi vă uitaţi unde e, vă rog!”. În mare lehamite şi grabă s-a uitat în câteva fişe şi-a zis sec. „Nu e. Căutaţi-o dv. în fiecare salon!”. M-am uitat. Am văzut multă suferinţă. O sun pe doamna S.M. Îmi răspunde altcineva care-mi spune că s-a externat în Ajun. După câteva zile, mi-a povestit odiseea din spital.
„Operaţia a fost în regulă, cu rahianestezie. Dar ce-a urmat după, a fost un calvar. O mizerie de nedescris. M-am îngrozit când am văzut că se face clismă la tot salonul cu aceeaşi canulă. Mi s-a făcut rău. Eram speriată să nu încasez o infecţie intraspitalicească şi să mă aranjez de tot. Cu sonda am stat patru zile, nimeni nu a venit să o schimbe. Nu au decât o ploscă pe salon, folosită de toate pacientele, fără nicio dezinfecţie după utilizare. Asistentele vin şi le spun pacientelor operate care au nevoie de ploscă „Hai, fundul sus!”. Cum să se ridice un om operat? O altă pacientă, pe care a apucat-o o criză de astm (nici nu e de mirare, pentru că miroase a clor peste tot) striga după asistentă să vină, că moare. Firul de telefon, ca să poţi apela Garda, era întrerupt. Am încercat să strig eu, cu perfuzii şi imobilizată: Alo! Alo! Dar de unde! Nimeni. Patru zile am stat în spital şi am cerut să fiu externată, pentru că simţeam că dacă mai stau, mă termin”, a povestit fosta pacientă.
Mi-am amintit atunci de cazul doamnei Petrescu, arhitecta care a proiectat Casa Poporului.
