Chixul dat de PDL cu ţara asta sărmană, cu ţara asta batjocorită până la paroxism, dar şi jaful, mai ales jaful, similar celui pe care l-au făcut fanarioţii, tot cu România, cu diferenţa că Banatul, atunci, era în Imperiul Austro-Ungar, este cea mai mare durere a celor care i-au votat pe ei. Pe cei din gaşca prădătoare şi incompetentă a PDL-ului, care plăteşte banii furaţi în buzunarele lor cu pensiile amărâţilor din România. Nu ştiu să fi fost vreo guvernare mai ruşinoasă decât asta. Internetul fierbe de mesajele celor care nu mai pot suporta. La fel, tot ceea ce este presă cu adevărat independentă de mofturile filfizonilor de la putere, presa care nu a încetat să-şi păstreze simţul critic, normal, cel al observaţiei neatinse de frisonul furiei celor de la putere, aceea continuă să facă dezvăluiri de o maximă gravitate, raportată la forţa negativă şi distructivă a sistemului. Nu o să fac acum repetiţia publică a erorilor, fie din prostie, fie din rea intenţie, ele sunt cunoscute mult prea bine, nici nu o să descriu în cuvinte ceea ce relevă, sistematic, zilnic, televiziunile. Dar vă propun o temă: şobolanul politic. Şobolanul, cel mai sensibil animal din punct de vedere al evaluării anticipate a pericolelor, şobolanul, cel care presimte cutremurele, scufundarea vasului pe care ar putea fi, cel care are un instinct de conservare, invidiat chiar de către om, este acum prototipul perfect al politicianului român. Despre şobolani se spune nu doar că părăsesc corabia cu mult înaintea scufundării, dar, pe vremea velierelor, ei erau consideraţi între principalii vinovaţi de scufundare. Ştiţi ce făceau! Rodeau totul! Şobolanii din România au acum mai multe scuze. Pe lângă cel al feelingului limpede, apare aşa-zisa înţelepciune. Cea de pe urmă. În sfârşit, au înţeles, aşa nu mai merge! Unii dintre ei, suficient de vocali la ora la care Băsescu părea „mare şi tare, preaiubit, atotştiutor”, precum un „ilustru înaintaş”, sunt acum, la ora la care sparg barierele formale, chiar şi pe cele ale legii referitoare la migraţia politică, şi se mută. Se duc tare, cum spun adolescenţii. De fapt, ca să nu fiu ipocrită, nu ştiu dacă nu este perimată teoria filozofică despre şobolani. Nu ştiu dacă nu este mai bine să schimbăm privirea spre coordonate mai blânde, îngăduitoare, cum ar fi cele referitoare la adaptare, la acomodarea psihicului cu realitatea, fie ea foarte dură. Politicienii care azi părăsesc corabia PDL par mai umani, mai speriaţi de urâţenia realităţii în care trăim, mai speriaţi de ei înşişi. Corabia este, evident, perforată de dinţii ascuţiţi ai şobolanilor care se pregătesc de o altă debarcare. Una mult mai agresivă. Cea de apărare. În această vreme, „comandorele” priveşte disper(s)at, nimeni nu ştie încotro, pentru că niciodată nu a ştiut. El se va scufunda, odată cu sărmana corabie. El e ultimul!
