Cea mai importantă solemnitate a creştinătăţii este Paştele: Acest moment prin cele trei zile pascale: Vinerea Mare (numită uneori şi Vinerea neagră), Sâmbăta Mare şi Duminica Paştelui constituie punctul culminant al anului liturgic. Cele trei zile marchează faptele esenţiale ale răscumpărării şi mântuirii noastre, acele evenimente care sunt determinante pentru viaţa noastră personală şi spre care tinde cu ardoare speranţa din sufletul fiecărui creştin. Crucea este mai întâi de toate semnul suferinţei. Este cea mai înfricoşătoare unealtă de tortură pe care omul a putut-o inventa vre-o dată, iar aceasta pentru a-şi chinui aproapele şi pentru a-l da morţii. Încă din vechime ea a fost concepută ca o bucată de lemn aducătoare de chin şi de moarte şi care se constituia într-un simbol al răului şi al blestemului, fiind rezervată reprezentanţilor celei mai de jos dintre clasele sociale. Deja în Vechiul Testament oamenii se raportau la acest mod de gândire: Blestemat este acela care atârnă pe lemn (cf. Deut. 21, 23).
Pe Mântuitorul Cristos oamenii L-au condamnat la moartea pe cruce, iar prin aceasta a fost numărat printre cei nelegiuiţi (Is 53, 12), El fiind osândit la o moarte ruşinoasă, căci, după vorba lui, Dumnezeu va avea grija de El. (cf. Cartea Înţ. 2, 20). Dar pentru că El s-a încrezut în Dumnezeu şi L-a numit pe Acesta drept Tată al Său, atunci Acesta să aibă grijă de El. Dacă este El cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, atunci nu-i rămâne decât să se dea acum jos singur de pe cruce…(cf. Cartea Înţ. 2,10; Mt 27, 39-44). De cuvinte de ocară şi de batjocură nu a dus lipsă şi, după cum observăm, oamenii timpurilor lui Isus s-au priceput foarte bine să facă acest lucru!
Prin Cristos însă, lemnul Crucii a devenit noul Pom al Vieţii, semnul blestemului s-a transformat în simbolul speranţei: Ei vor privi la Acela pe care L-au pironit pe cruce (cf. Sam 12, 10), căci El este servitorul lui Dumnezeu, despre care spune profetul că îi face pe cei mulţi drepţi (Is 53, 11). De aici, pe bună dreptate, cântă Sfânta Biserică în textul ei liturgic din Prefaţa Sfintei Cruci: De la pomul grădinii Paradisului ne-a venit moartea, de la pomul Crucii a venit viaţa, prin Cristos, Domnul nostru.
Însă între toate aceste momente se regăseşte evenimentul pe care îl mărturisim de fiecare dată în Crez, dar pe care în viaţa de zi cu zi nu ştim prea bine să-l înţelegem: a coborât în împărăţia morţii, a coborât în iad. Acest moment este comemorat de Biserică în ziua de Sâmbăta Mare. În regiunile şi diecezele noastre acest mister al credinţei este ilustrat prin vechiul obicei, plin de pietate, de a aşeza sfântul Mormânt în biserici, în Vinerea Neagră şi în Sâmbăta Mare. Cu deosebită devoţiune vizităm cu toţii în aceste zile sfântul Mormânt, mormânt al Mântuitorului atât de frumos şi de bogat împodobit cu flori de primăvară plăcut mirositoare.
În faţa acestui mormânt ne oprim cu drag măcar pentru câteva clipe, în rugăciune, în tăcere, înţelegând, pe bună dreptate, că este vorba de ceva profund, despre care şi în faţa căruia se cuvine mai degrabă să tăcem decât să vorbim. Dumnezeu Însuşi în îndurarea Sa coboară în adâncuri pentru a-i întâlni pe cei pierduţi, pentru a-i urma şi pentru a-i salva pe cei rătăciţi, pe aceia care au căzut pradă morţii. De aceea acest adevăr de credinţă este mai potrivit exprimat prin cuvintele: a coborât în împărăţia morţii.
Dumnezeu nu-l lasă pe păcătos, pe om, părăsit: El vine după noi, El coboară în adâncurile în care noi ne-am pierdut, în rătăcirea în care ne-au condus păcatele noastre. Mesajul răsunător al Sâmbetei Mari este de fapt acea privire liniştită de speranţă şi de încredere. Din acest motiv stă scrisă peste unele dintre mormintele sfinte din bisericile diecezei noastre acea promisiune a profetului care este împlinită aici: Mormântul Său va fi unul glorios (cf. Is 11, 10).
Moartea lui Cristos pe Cruce nu este moartea unui om obișnuit; moartea lui Cristos este moartea Fiului Omului, a Fiului lui Dumnezeu; moartea lui Cristos este o moarte pentru alții – pentru noi, oamenii, la fel cum şi venirea Sa în lume se constituie într-un dar al lui Dumnezeu pentru noi, într-un eveniment pentru omenire. De aceea rodul mântuirii nu este altceva decât scăparea şi eliberarea noastră. Înspre aceasta se îndreaptă speranţa noastră, deoarece prin moartea Ta ai mântuit întreaga lume (Invocaţie din devoţiunea „Calea Sfintei Cruci“).
Duminica Paştelui a fost o zi a surprizelor: piatra de la mormânt era rostogolită la o parte, intrarea era liberă, în încăperea mormântului se putea intra; apropiindu-se, femeile sfinte au putut constata că încăperea era goală, aceeaşi experienţă pe care au trăit-o şi discipolii care au sosit aici ulterior. Oare unde L-au dus pe Domnul meu?, s-a întrebat Maria Magdalena, iar tot aşa l-a întrebat ea şi pe Acela pe care L-a văzut prin preajmă şi despre care a crezut mai întâi că era grădinar.
Numai întâlnirea cu Cristos Cel înviat conduce întregul grup de ucenici pe calea cea bună: înaintea tuturor, această Maria Magdalena, urmată de cei doi apostoli, Petru şi Ioan, apoi de toţi apostolii împreună cu Toma, Matia şi Paul – ca ultimul dintre apostoli – care în scrisoarea sa de mai târziu, către corinteni, ne vorbeşte de cinci sute de persoane ce L-au văzut pe Mântuitorul înviat, dintre care în acea vreme încă mai erau în viaţă câţiva dintre ei. (1 Cor 15, 3-8).
Ceea ce li s-a spus tuturor acestora despre Isus este la fel de valabil şi pentru noi: cât de greu ne este totuşi să credem ceea ce profeţii au spus cu veacuri înainte despre Mesia, despre Cel care va veni: Oare nu trebuia Cristos să îndure toate acestea, iar astfel să intre în mărirea Lui?! (cf. Lc 24, 25-26). Propria noastră suferinţă este părtaşă la suferinţa lui Cristos, la acea suferinţă îndurată pentru mântuirea lumii (cf. 1 Petr 4,13), din care cu toţii, chiar şi noi înşine facem parte şi la a cărei vină am contribuit şi noi, cu partea noastră.
Pentru aceste zile în care ne aflăm ne-au fost spuse toate acestea, deoarece sărbătorim misterul mântuirii noastre mai ales prin frângerea pâinii şi prin ascultarea învăţăturii apostolilor (cf. Fap. Ap. 2,42). Calea lor, pe care au urmat-o cu credinţă statornică mergând înaintea noastră, este şi calea noastră – de la suferinţă şi cruce, prin încredere şi îndrăzneala credinţei – la bucuria Învierii. Tot la fel ne rugăm şi noi, de fiecare dată când celebrăm Sfânta Euharistia, cu cuvintele apostolului Paul: Moartea Ta o vestim Doamne, şi învierea Ta o mărturisim, până când vei veni! (cf. 1 Cor 11, 20; Rugăciunea Euharistică).
Această credinţă să o întărească în noi Dumnezeul Cel întreit, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!
Timişoara, în cele trei zile ale Sfintelor Paşti din anul Domnului 2011.
+ Martin
Episcop de Timişoara
