Acasă Actualitate ”Persoanele fără adăpost devin surse greu de controlat în răspândirea coronavirusului”

”Persoanele fără adăpost devin surse greu de controlat în răspândirea coronavirusului”

2355
DISTRIBUIȚI

Interviu cu. Petru Ilieşu, preşedintele Fundaţiei Timişoara 89

În plin sezon de coronavirus, când măsurile impuse de starea de urgenţă decretată pe întreg teritoriul României, există o categorie socială care nu se poate supune conştient regulilor de “stat în casă”. Sunt oamenii străzii, care nu au casă. Petru Ilieşu, întemeietorul Fundaţiei Timişoara 89, ne-a dezvăluit despre această categorie vulnerabilă şi care poate fi, la rândul ei, sursă de contaminare cu COVID-19, pentru ceilalţi semeni.

ZdV: Care este situaţia oamenilor străzii din Timişoara, în contextul stării de urgenţă impuse de coronavirus şi cât de periculoasă este această categorie pentru semeni?

Petru ILIEŞU: Cu toate estimările exagerate despre numărul real al oamenilor străzii aflaţi în Timişoara, e firesc să fim îngrijoraţi, mai ales acum, de ceea ce este propriul lor mod de viaţă şi anume mobilitatea, lipsa de igienă şi de reflexe civice precum şi un mare grad de inconştienţă în relaţiile cu comunitatea.

În contextul pericolului de contaminare, persoanele fără adăpost devin surse greu de controlat în răspândirea virusului. Lipsa unui domiciliu unde ”să stea acasă” dar şi lipsa mijloacelor de a-şi procura hrană îi vor lăsa în continuare în stradă. Imposibilitatea de a mai cerşi, motivul principal pentru care un val de persoane s-au reîntors din ţările unde  această ”meserie” le asigura existenţa, va duce la o stare totală de criză şi cu efecte infracţionale, tendinţa de a smulge de la cei care au ceea ce le lipseşte, resursele pe care nu au altfel cum să obţină.

ZdV: Totuşi, şi ei sunt oameni. Cum pot fi ajutaţi pentru ca în final să protejăm întreaga comunitate?

Petru ILIEŞU: Dincolo de toate considerentele morale vorbim despre o luptă pentru supravieţuire. Sunt cetăţeni români şi prin Constituţie, statul trebuie să le asigure un mod de trai, indiferent de toate judecăţile noastre. E parte din contractul social în care li se cere să respecte legile şi să se supună Constituţiei. Nu suntem în Evul Mediu ca să-i alungăm din cetate. Etic, trebuie să împărţim cu ei măcar o parte din bunăstarea noastră.

În această situaţie, primul lucru pe care va trebui să-l facă autorităţile este să le asigure un loc de cazare (un acoperiş) şi ajutor de hrană până va trece perioada critică a stării de urgenţă. Şi este evident că centrele de cazare existente, deja supraaglomerate şi cu adăpostire peste capacitate, nu pot să îşi asume riscul de a primi noi cazuri cu atât mai mult cu cât nu au sisteme de pază care să limiteze ieşirile anarhic în stradă şi nici să pună în pericol sănătatea angajaţilor şi a rezidenţilor. La Fundaţia Timişoara 89, majoritatea celor cazaţi sunt persoane suferind de boli grave dar netransmisibile, o mare parte bătrâni cu pensii extrem de mici, venituri care nu le permit internarea într-un azil. Ca atare, trebuie recurs la găsirea altor soluţii de cazare şi aş indica în acest sens clădirile (casele) goale şi unele chiar lăsate în paragină, în speţă imobile care au fost utilizate cu ani în urmă ca grădiniţe sau şcoli iar acum se deteriorează prin nefolosire. Şi neapărat asigurate cu pază. 

De asemenea, fondul de hrană al cantinei sociale trebuie suplimentat. E un moment în care trebuie apelat la voluntari pentru suplimentarea celor care lucrează sau vor lucra în dispozitivele sociale afectate acestei probleme. De asemenea, cei care vor fi repartizaţi în centrele de cazare vor trebui testaţi pentru a nu genera îmbolnăviri în masa adăposturilor.

ZdV: Care este situaţia de la Fundaţia Timişoara 89?

Petru ILIEŞU: Subiectiv, ating o problemă care poate amplifica starea de fapt şi anume soarta celor 49 de persoane cazate la fundaţie în cazul în care subvenţia stabilită prin convenţie (restantă de 5 luni) nu va intra în normalitate, adusă la zi; ameninţarea ca şi aceste persoane să ajungă în stradă din cauza imposibilităţii fundaţiei de a se autosusţine.

Menţionez cu acest prilej că tratamentul acordat ONG-urilor care prestează servicii sociale trebuie să fie la fel de echitabil precum este cel pentru instituţiile de stat, mai ales că în sistemul neguvernamental salariile sunt mici, nu există sporuri, tichete au alte avantaje. Înţelegem dificultăţile financiare ale primăriei dar nu putem să ne iluzionăm că vom supravieţui ca serviciu social comunitar fără o subvenţie care oricum reprezintă doar o parte din costurile noastre de funcţionare. Cu atât mai mult cu cât în cei peste 30 de ani de activitate, dezvoltarea şi marea parte a activităţii fundaţiei a fost susţinută din străinătate şi câteva firme de pe plan local.

Fac apel la autorităţile locale, să ia în serios rolul pe care îl avem în comunitate, dificultăţile deosebite pe care le avem în munca de zi cu zi şi în ultimă instanţă, importanţa parteneriatului cu sectorul neguvernamental care acordă servicii ieftine, eficiente, experimentate şi calitative profesional.  

Comentarii

comentarii